„Hoţii de cuvinte“

Sigmund Freud, Émile Zola, Daphné Du Maurier, Marcel Proust, Paul Celan sunt printre autorii care au suferit din cauza defăimărilor legate de plagiat. Cartea „Raport de poliţie“,  de Marie Darrieussecq, ea însăşi acuzată de „furt“ literar, a apărut la Editura Pandora M şi analizează acuzaţiile de plagiat aduse unor mari figuri universale.

Guillaume  Appollinaire, Miguel de Cervantes, Herman Melville, Marcel Proust, dar şi nobelizaţii Pablo Neruda, Camilo José Cela au fost învinuiţi de plagiat de către contemporanii lor. Dar asemenea „întâmplări" neplăcute pentru autori s-au întâlnit  frecvent de-a lungul istoriei.

Diogene Laertius povesteşte că Epicur fusese acuzat de un oarecare Timocrate că i-ar fi furat ideile. De asemenea, Machiavelli însuşi a susţinut că Papa Gregorius a ars cărţile lui Marcus Terentius Varro pentru a ascunde „plagiatul" comis de Sfântul Augustin şi a-l salva de la dezonoare pe cel din urmă.

În cartea „Hoţii de cuvinte", Michel Schneider numără cel puţin zece psihanalişti - Fliess, Stekel, Adler, Jung, Gross, Tausk, Rank, Groddeck, Spielrein, Mack-Brunswick - care au întrerupt relaţia cu Freud din cauza suspiciunilor şi scandalurilor legate de plagiat. „Când însă un plagiat simte nevoia de a isca un scandal public, atunci suntem în faţa unui caz de plagiomnie", susţine autoarea.

Celan, „abolit ca autor"

Poetul Paul Celan a fost acuzat de plagiat de văduva unui poet, Yvan Goll. Claire Goll, care avea pretenţii de scriitoare, a lansat trei campanii defăimătoare la adresa lui Celan: în 1953, în 1960 şi în 1962. Ultimul atac a avut un puternic răsunet mediatic, din cauza notorietăţii crescânde a lui Celan în Germania.

Iată câteva exemple de versuri incriminatoare: la Yvan Goll - „Mistreţii cu magic cap triunghiular/ trec tropăind prin visurile mele scânteietoare", iar la Paul Celan - „Ca un mistreţ/Visu-ţi tropăie prin codri". Astfel de comparaţii denigratoare sunt „vaza retorică a plagiomniei", explică autoarea cărţii „Raport de poliţie".

Într-o scrisoare, Paul Celan afirma că fusese  pur şi simplu „abolit ca persoană şi ca autor". Deşi a primit Premiul Büchner în 1960, poetul a fost atât de rănit, susţine autoarea, că „defăimările l-au făcut să de prăbuşească, ducându-l la sinucidere" la 20 aprilie 1970.           

„Era absolut normal ca Paul Celan să fie atât de grav afectat de joasele calomnii - acuzaţia de plagiat. Mai puţin normal este că a suferit întreaga viaţă, deşi acuzele, evident mincinoase, i-au permis să înţeleagă că majoritatea cititorilor trecuseră spontan din partea lui", scria poeta Yves Bonnefoy.

Zola şi scandalul cu „Gervaise"

Când apărea, în 1876, în foileton, „Gervaise", Zola era un scriitor destul de puţin cunoscut. După câteva episoade, au apărut imediat critici de genul „Zola stă pe marginea troacei realismului, în care se poate bălăci în voie". Cotidianul „Binele public" a suspendat foiletonul. Ulterior, romanul a apărut în volum cu un succes enorm: 40.000 de exemplare vândute în primul an, 150.000 în următorii cinci.

La 16 martie 1877, Augustin Dumont, patronul de la „Le Télégraphe " îl denunţă pe Zola pentru plagiat într-o scrisoare deschisă: „În 1870 a apărut la Editura Lacroix o carte intitulată «Sublimul». Domnul Emile Zola a împrumutat pentru «Gervaise» cea dintâi idee şi numeroase detalii de mişcare şi de argou, altfel necunoscute. Domnul Émile Zola nu a citat nici măcat o singură dată «Sublimul»!"

„E o scorneală comică", a răspuns Zola. Autorul a explicat: „Planul pentru «Gervaise» a fost încheiat în 1869, înainte de a fi apărut «Sublimul». Dacă ar mai fi fost la modă să se indice la sfârşitul romanelor sursele de inspiraţie, vă rog să mă credeţi că aş fi citat lucrarea domnului Denis Poulot printre multe altele. Însă ceea ce îmi aparţine sunt personajele, scenele din carte, viaţa operei mele, or aceasta înseamnă «Gervaise» în întregime".

Freud, învinuit

Wilhelm Fliess scrisese cartea „Relaţiile între nas şi organele genitale feminine", cu teorii despre bisexualitate. Fliess credea că viaţa umană este reglată de anumite perioade legate de ciclurile naturale: 28 de zile pentru femei şi 23 de zile pentru bărbaţi. Aceste perioade ar fi determinat naşterea şi moartea, sexul copiilor, apariţia bolilor, în opinia lui Fliess. El a acuzat că teoriile lui se regăsesc în „Psihoterapia vieţii cotidiene", scrisă de Freud. 

Acuzaţia a surprins cu atât mai mult, cu cât cei doi fuseseră prieteni şi întreţinuseră chiar corespondenţă. Conflictul s-a dovedit o rană adâncă pentru Freud. „Cazul Fliess dăduse semnalul: un prim paranoic deschisese cufărul cu suspiciuni", spune autoarea volumului, Marie Darrieussecq.