Herta Muller a împlinit 65 de ani. Care e legătura între numele de botez al scriitoarei şi un lagăr sovietic

Herta Muller, scriitoarea germană de origine română, a împlinit vineri, 65 de ani. Născută pe 17 august 1953, la Niţchidorf, în fosta Regiune Timişoara, actualul judeţ Timiş, Muller a fost laureată cu Premiul Nobel pentru Literatură în 2009.

Herta Muller era recompensată în 2009 cu premiul Nobel pentru literatură, pentru ilustrarea „peisajului celor dezrădăcinaţi”, cu „concentraţia poeziei şi cu francheţea prozei”, temele abordate fiind opresiunea, dictatura şi exilul trăite în timpul regimului comunist. 

Este scriitoarea despre care Cărtărescu afirma, la evenimentul de lansare al volumului „Leagănul respiraţiei”, că este „una dintre acele figuri din mitologia greacă, femeie şi instanţă morală în acelaşi timp".

Nobelul a schimbat-o doar „pe dinafară, nu şi pe dinăuntru”, după cum declara la scurt timp după ce a fost recompensată cu prestigiosul premiu. În schimb însă, comunismul şi-a lăsat adânc amprenta pe dinăuntru. „Ceauşescu era nebun şi a făcut ca jumătate din România să fie nebună. Eu sunt nebună din cauza lui”, mărturisea scriitoarea într-un interviu pentru The Guardian, din 2010. 

„Omul este un mare fazan pe lume" (1986), „Călătorie într-un picior" (1989), „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul" (1992), „Animalul inimii" (1994), „Astăzi n-aş fi vrut să mă întâlnesc cu mine" (1997), „Leagănul respiraţiei" (2009), volumele de eseuri  „Foame şi mătase" (1995), „Regele se înclină şi ucide" (2003)- toate poartă semnătura lui Muller, multe fiind recompensate cu premii precum Kleist (1994), Premiul european pentru literatură Aristeion (1995), Premiul IMPAC Dublin (1998), Premiul pentru literatură al Fundaţiei Konrad Adenauer (2004), Premiul literar Hoffmann von Fallersleben (2010), Marea Cruce de Merit cu stea a Ordinului de Merit al Republicii Federale Germania (2010).

Cum şi-a primit numele

Mama Hertei Muller era deportată în Uniunea Sovietică, în 1945, într-un lagăr din Ucraina, iar numele ei se leagă de acest episod. Într-un interviu pentru The New York Times (2012), povestea că o femeie cu care mama sa se împrietenise în lagăr şi care murise, avea numele Herta. Bunica ei avea să-i povestească despre acest lucru, când nepoata încă nu ştia ce înseamnă un lagăr. 

„Mama a promis că dacă va avea o fiică, o să-şi numească copilul după prietena ei”.

Problema cu numele său, explica scriitoarea, este că puternica semnificaţie a unei femei care a sfârşit în lagăr este legată de ea tot timpul prin el.Într-o oarecare măsură Herta Muller a fost mereu legată de Herta din lagăr şi de istoria ei. 

Între germană şi română

Herta Muller a învăţat limba germană literară când era la grădiniţă şi la şcoală, o limbă diferită de cea din satul său şvăbesc. Acolo, români erau doar poliţistul şi medicul, iar ea „nu voia să aibă de-a face cu ei”, după cum declara  la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT), în 2014. 

Ajunsă la liceu, Herta Muller nu ştia bine limba română, dar avea să o înveţe pe stradă, în viaţa de zi cu zi. Pentru că exista o discrepanţă între nivelurile la care ştia germana şi româna, a sesizat „diferenţele de senzualitate, metaforică, de superstiţii, de toate domeniile în care este un limbaj poetic dintre cele două limbi”. 

„În germană nu poţi să blestemi aşa fain ca în română, deoarece nu ai vocabular“”, glumea scriitoarea, la FILIT.

Diferenţele sunt mari, un exemplu pe care-l oferea pe atunci scriitoarea fiind cel al substantivului „lună” care în română este la feminin, iar în germană, la masculin. Astfel, în basme, de exemplu, semnificaţia se schimbă complet, pentru că „ai de a face cu un bărbat în germană, când în română e o femeie”.

Refuzul colaborării cu Securitatea

După absolvirea studiilor de filologie germană şi română, Herta Muller a lucrat pentru scurt timp ca traducătoare într-o fabrică din Timişoara, de unde avea să fie concediată din cauza refuzului de a colabora cu Securitatea. Întrebată despre ce anume simte în legătură cu România, Muller spunea că nici nu o urăşte, dar nici nu îi duce dorul. Ţara ocupă însă un loc aparte pentru scriitoare, pentru că, trăind în ea vreme de peste 30 de ani, are de-a face cu propria sa biografie. 

„M-am îndepărtat de România pentru că aşa a trebuit să fac. Când am plecat din România, trei ani a mai fost Ceauşescu şi am primit ameninţări cu moartea chiar şi la Berlin. Nu am putut să vin aici, aşa că m-am debarasat şi nici nu am avut ideea să sufăr de dor de casă. Am zis: «Ăştia m-au dat afară şi atunci am trântit şi eu uşa». A fost ceva reciproc”, mai declara scriitoarea la acelaşi festival. 

Scriitoarea a debutat, în 1982, cu volumul de povestiri „Ţinuturile joase", a cărui versiune integrală avea să apară în Germania, în 1984, după ce în ţara natală fusese cenzurat. Pentru că ameninţările din partea Securităţii continuau, Herta Müller s-a văzut nevoită să emigreze în RFG, în 1987.

Securitatea a încercat s-o forţeze să semneze în document în care trebuia să recunoască faptul că este colaborator. 

„Fără să mă aşez, am scris ce mi-a dictat, numele, data naşterii şi adresa....şi apoi a venit cuvântul teribil-<<colaborez>>. În acel moment, am încetat să mai scriu”, declara scriitoarea despre contactul cu Securitatea, într-un interviu acordat The Guardian, în 2010. 

Nu a putut să scrie aşa ceva. N-ar fi mai putut trăi cu ea însăşi. Ofiţerul a reacţionat violent, rupând hârtia şi aruncând bucăţile pe jos. A realizat rapid însă că avea nevoie să-i arate superiorului că încercase s-o recruteze, aşa că a adunat bucăţile de hârtie şi le-a pus în servietă. 

„O să-ţi pară rău, o să te aruncăm într-un râu”, i-ar fi spus după ofiţerul, aşa cum îşi amintea Muller în acelaşi interviu. 

Dacă ar fi semnat, rezultatul ar fi fost acelaşi, numai că s-ar fi aruncat ea singură, mai explica scriitoarea. Nu ar fi putut să trăiască cu ea însăşi. 

Durere şi frumos

Pentru Herta Muller, arta înseamnă o combinaţie între frumos şi durere. Ceva frumos trebuie să şi doară în acelaşi timp. Astfel că şi scrisul trebuie să le conţină pe ambele.

„...mă doare tot atât cât mă ajută. Această ecuaţie trebuie să existe, altfel nu îmi place textul“, explica Herta Muller. 

Într-un dialog purtat cu Gabriel Liiceanu la Ateneu, în 2010, scriitoarea spunea că scrie pentru ea însăşi, ca o modalitate de a-şi aranja viaţa pe care a dus-o, „ca să pot s-o duc pe cea de acum”.

De aceea, tema comunismului a rămas o constantă şi de aceea, personajele sale reflectă ce se întâmplă cu fiinţa umană într-un regim totalitar. Herta Muller nu şi-a ales subiectele despre care să scrie, ci viaţa le-a ales pentru ea.

 „Nu am acea libertate de alegere...Sunt obligată să scriu despre ceea ce mă îngrijorează şi despre lucrurile care nu mă lasă în pace”, mărturisea scriitoarea la un moment dat, într-un interviu pentru Radio Europa Liberă.