Generaţia necunoscută
0Promotorii din muzică ar trebui să facă eforturi mai mari pentru a populariza dirijorii. Pe scenele româneşti, mai des pe cele de provincie, apar noi dirijori, care în lipsa unei „maşinării de promovare“ rămân prea puţin cunoscuţi.
În urmă cu 20 de ani, toţi cei care eram preocupaţi de domeniul muzicii clasice şi trăiam în Bucureşti ne bucuram că doi dirijori pe care îi admiram cu toţii ajunseseră, în sfârşit, să fie „titulari" în Bucureşti.
Amândoi de-abia împliniseră 40 de ani şi veneau de la Filarmonica din Cluj, respectiv Ploieşti. Atunci, nu exista meloman căruia numele Cristian Mandeal şi, respectiv, Horia Andreescu să nu-i sune familiar şi pentru care acestea să nu se identifice cu performanţa în domeniul artei dirijorale româneşti. Cine sunt acele nume de dirijori pe care ar trebui să le cunoaştem cu toţii acum şi totuşi nu ne apar în memorie cu aceeaşi uşurinţă?
Este adevărat că situaţia s-a modificat, că opţiunea pentru a activa în afara României nu mai reprezintă ruptura pe care o semnifica în urmă cu 20 de ani. Totuşi, pe scenele româneşti, mai des pe cele de provincie şi mai rar pe cele din Bucureşti (cu excepţia Operei), apar noi dirijori, care în lipsa unei „maşinării de promovare" competitivă pentru anul 2009 rămân prea puţin cunoscuţi, fapt ce nu este proporţional cu valoarea lor.
Dirijori de care trebuie să auzim
În luna septembrie, numele dirijorului Tiberiu Soare (născut în 1977) era citat de presă în legătură cu concertul Angelei Gheorghiu din Piaţa Constituţiei şi creştea în popularitate datorită acestei asocieri. Cunoscătorii ştiu că din 2005 este dirijor al Operei Naţionale Bucureşti şi că susţine o intensă activitate de şef de orchestră şi în zona simfonică din 1999, alături de filarmonici din ţară, orchestrele radio sau Filarmonica „George Enescu", sau că se află la pupitrul ansamblului de muzică contemporană Profil de la înfiinţarea acestuia în 2002.
Despre dirijorul Cristian Oroşanu (născut în 1972) aflăm că în ultimii ani a avut o activitate internaţională destul de susţinută (dirijor asistent la Deutsches Symphonie Orchester Berlin în stagiunea 2007-2008 şi mai multe colaborări cu orchestre europene importante), este în continuare dirijor permanent al Filarmonicii din Braşov şi colaborează frecvent cu Operele din Bucureşti şi din Cluj, dar şi cu orchestrele bucureştene. L-am văzut recent pe dirijorul Adrian Morar, dirijor titular al Operei din Cluj, pregătind cu o seriozitate remarcabilă orchestra radio pentru sofisticata Simfonia de Luciano Berio şi mi-aş dori să-l pot asculta mai des pe scenele din Capitală.
Şi despre cei de mai sus, şi despre Radu Popa (născut în 1969, dirijor al Filarmonicii din Timişoara), cel a cărui recentă evoluţie la Roma la pupitrul Orchestrei Naţionale Radio m-a determinat să scriu acest articol, poate aţi auzit, dacă sunteţi cititori constanţi ai unei pagini despre muzică. Dar notorietatea lor este departe de aceea a celor doi despre care scriam la începutul acestor rânduri, fie şi raportându-ne la situaţia de-acum 20 de ani.
Cavalerii baghetei
Deşi preconizam o seară reuşită, succesul concertului organizat de Ambasada României la Roma la acest început de decembrie 2009 tocmai în ideea de a prezenta o altfel de imagine a României decât cea prea frecvent comentată în Italia a fost mult peste aşteptări. Unul dintre motive a fost prezenţa tonică, proaspătă, tinereţea, entuziasmul şi pasiunea cu care au evoluat atât o orchestră cu o semnificativă componentă tânără, cât şi un dirijor care ştia să comunice bine cu orchestra şi cu cei doi solişti (violonistul Alexandru Tomescu şi pianistul Horia Mihail, prezenţe la fel de reconfortante, energice, emanând un entuziasm romantic).
Programul concertului a fost atractiv, cuprinzând Concertul pentru pian, vioară şi orchestră de Mendelssohn, uvertura operei Coţofana hoaţă de Rossini, Isbuc de Marţian Negrea şi Rapsodia română nr. 2 de Enescu.
Succesul lui Radu Popa la Roma m-a convins că promotorii din domeniul muzicii ar trebui să facă un efort mai mare pentru a face cunoscută şi această generaţie de dirijori, pentru că în literatură, teatru, plastică, generaţia 2000 s-a bucurat şi se bucură de un credit mult mai mare, pe care îl merită şi aceşti prea puţin populari cavaleri ai baghetei. Căutaţi-le numele pe afişe. Nu veţi regreta!