Interviu Fotograful marilor scriitori, la Bucureşti
0Mario Muchnik, autor al portretelor lui García Márquez, Mario Vargas Llosa sau Jean-Paul Sartre, expune la Librăria Cărtureşti. Vernisajul expoziţiei, care include 34 de fotografii ale unor mari scriitori, va avea loc astăzi, de la ora 18.30.
Deopotrivă editor şi scriitor, Mario Muchnik (79 de ani), de origine argentiniană, a fost şi un mare apropiat al scriitorului Julio Cortázar. În ultimul an de viaţă al scriitorului, Mario Muchnik şi Julio Cortázar au petrecut două săptămâni la o casă de vacanţă din Segovia, Spania.
Înainte de a inaugura expoziţia, Mario Muchnik, venit la Bucureşti ca invitat al Institutului Cervantes, va susţine, de la ora 17.00, tot la Librăria Cărtureşti, conferinţa „Ultima mea vară alături de Julio Cortázar".
Egalul lui Cartier-Bresson
Conferinţa va fi urmată, la ora 18.30, de vernisajul expoziţiei „Portrete literare", o primă parte a proiectului fotografic „Clipe furate", alcătuită din 34 de imagini alb-negru, printre care portretele lui Francisco Ayala, Jorge Luís Borges, Julio Cortázar si Gabriel García Márquez.
„Ele nu sunt portrete, sunt «furturi»: eu văd pe cineva, mă întorc şi, ca un bun hoţ, îi fac o fotografie. Şi nimeni nu mă recunoaşte. Cel pe care-l fotografiez ar putea fi un prieten, dar aparatul de fotgrafiat acoperă fotograful, aşa că niciodată nu se ştie...", explică Muchnik.
Considerat „egalul lui Henri Cartier-Bresson", Mario Muchnik a fost de formaţie fizician, în Italia, apoi a devenit fotograf - din pasiune. - şi editor video, la Londra. Este un reputat editor literar, dar şi autorul cărţilor: „Michelangelo văzut de aproape", „Un barbar la Paris" sau „Lumea evreilor", „Einstein".
„La fel ca şi compatriotul său Ernesto Sábato, argentinianul Mario Muchnik a abandonat fizica din dragoste pentru literatură. Fotograf împătimit, editor neobosit, rival de tenis de masă al lui Henry Miller şi scriitor respectabil", îl defineşte prestigioasa
publicaţie „El Pais".
Venirea lui Mario Muchnik
în România echivalează şi cu o regăsire a parcursului său biografic: străbunicii lui erau din Basarabia, dintr-un sat mic de lângă Ismail. „Străbunicul meu, care era un dansator extraordinar, a decis să emigreze şi s-a urcat într-un tren spre Odesa. De acolo voiau să plece în America - pentru ei, aceasta însemna New York - şi au ajuns tot în America, doar că în America Latină", povesteşte Muchnik.
Mario Muchnik: „Am învăţat de la Cortázar să ascult oamenii"
„Adevărul": În portretul pe care i l-aţi făcut lui Cortázar apăreţi şi dumneavoastră, reflectat în ochelarii lui de soare. Aţi negociat această apariţie?
Mario Muchnik: Deloc. În timp ce îl fotografiam, nu şi-a scos ochelarii - un gest interesant, majoritatea dintre noi ar fi făcut-o într-o situaţie similară - şi a început să-şi mişte uşor capul în aşa fel încât să mă pot vedea şi eu în ochelarii lui. Fotgrafia e, deci, un dublu-portret. (Râde)
Care e cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat de la el?
Să ascult oamenii. În vacanţa petrecută împreună am remarcat că era singurul care putea vorbi cu ţăranii din regiune. Nimeni altcineva nu-i înţelegea, dar Cortázar putea vorbi cu ei despre vreme. Şi asta pentru că ştia să asculte...
Cum aţi ajuns să jucaţi tenis de masă cu Henry Miller?
S-a întâmplat într-un hotel din Mallorca, la o ediţie a Premiilor Formentor. Într-o după-amiază am coborât în hol şi-am auzit „clic-cloc", „clic-cloc" - zgomotul mingii de tenis. Îmi place ping-pong-ul, aşa că m-am apropiat de masă: un bărbat şi o femeie jucau tenis. M-am uitat mai bine la bărbat şi mi-am zis: „Dar ăsta e Henry Miller!" Henry Miller juca ping-pong cu o asiatică superbă, cu ochii aceia lungi şi cu nişte picioare la fel de lungi. Când m-a văzut, mi-a aruncat o privire, spunând: „Tu joci cu câştigătorul!" Am jucat şi am luat bătaie. Apoi, am făcut cunoştinţă oficial.
Care este povestea din spatele fotografiei cu Gabriel García Márquez? E un portret rar, are barbă, zâmbeşte...
Un editor foarte important din Spania avea o frumuseţe de casă într-un sat de pescari din Spania şi a venit şi Márquez să petreacă un weekend acolo - aşa l‑am fotografiat, era în 1972. Povestea atunci că nu are o bibliotecă. Zicea că citeşte doar în tren şi după ce termină o pagină, o rupe şi i-o dă soţiei şi când şi ea termină lectura, o aruncă pe geam. M‑am gândit: „Ce mincinos!"
Vă nemulţumeşte ceva la scriitorii pe care i-aţi cunoscut?
Implicarea politică. Şi felul în care îşi schimbă expresia când sunt fotografiaţi după ce au primit Premiul Nobel. Până şi Llosa, care altfel e un om atât de cald, pozează doar cu bărbia ridicată, privind spre înălţimi, de când cu Nobelul.