Fotografia şi moartea

Până la 22 ianuarie, Galeria Victoria Miro din Londra găzduieşte o expoziţie dedicată operei unei artiste descoperite după moarte. La aproape două decenii de la dispariţia fotografei, arta ei continuă să stârnească admiraţie şi ipoteze.

În ianuarie 1981, o tânără de 22 de ani s-a sinucis aruncându-se de pe o clădire din Manhattan. Se numea Francesca Woodman. La cinci ani după moarte, avea să fie considerată ultimul mare artist modern al fotografiei. Această „minune", cum au numit-o specialiştii, a lăsat în urmă peste 800 de fotografii alb-negru, expresie a unei maturităţi artistice suspecte. Peste 50 dintre aceste lucrări pot fi vizitate la galeria londoneză Victoria Miro până la 22 decembrie. Anul viitor, Muzeul de Artă Modernă din San Francisco va găzdui o retrospectivă amplă, iar în 2012 aceasta va ajunge la Muzeul Guggenheim din New York. Până atunci, la galeria londoneză pot fi admirate 50 de fotografii alb-negru din opera artistei care a şocat lumea fotografiei, o lume eminamente a bărbaţilor. Printre aceste lucrări se află şi câteva rarităţi color.

Povestea tragică stârneşte interesul

Fără îndoială că interesul pentru straniile, „goticele" instantanee ale lui Woodman a crescut vertiginos după moartea artistei, care a rămas fără explicaţii. De atunci, criticii de artă nu au reuşit să le interpreteze altfel decât prin prisma sinuciderii, recurgând comod la explicaţia biografistă, deşi ea nu este deloc convingătoare. Tatăl artistei, pictorul american George Woodman, care locuieşte acum în Toscana, nu este de acord cu temeiul pe care s-a construit în posteritate imaginea-standard a Francescăi Woodman. „Imaginea nebunului care şi-a retezat o ureche nu prea ne ajută să înţelegem tablourile lui Van Gogh Tot aşa, pe unii îi atrag lucrările Francescăi din cauza poveştii ei tragice. De n-ar fi ea, n-ar fi atât de interesaţi. Nu cred că este o «interpretare» productivă a fotografiei ei", a declarat acesta pentru „The Telegraph".

Nuduri şi ruine

Francesca Woodman, fiica unui cuplu de artişti, a realizat primul instantaneu fotografic la 13 ani. Datorită stilului său, dezvoltat în câţiva ani de lucru intens, este adesea descrisă ca ultimul mare fotograf modernist în tradiţia inaugurată de suprarealişti ca Man Ray şi Claude Cahun. Talentul inconfundabil al adolescentei care se fotografia obsesiv, de multe ori nud, printre ruine şi spaţii hieratice, sau alături de alte modele nud, cu chipul adesea ascuns, într-un montaj deloc simplu, are o puternică  dimensiune suprarealistă. De altfel, universul suprarealist a preocupat-o intens şi lui i-a dedicat un an (1977 - 1978) de studiu la Roma, unde a lucrat într-o librărie specializată în scriitori avangardişti.

Pentru că nu dezvăluie identitatea personajului-creator, ci construiesc alte identităţi, arătând neîncetat incertitudinea, instabilitatea,  inconsistenţa şi metamorfoza identităţii, sutele de autoportrete pe care le-a realizat, de fapt, false autoportrete, au deschis un nou drum: antiportretul.

Imagine teatrală, artistă spontană

Narcisismul adesea agresiv  din imagini, elementele de gotic, spectralitatea reprezentărilor imortalizate, de obicei într-un decor care sugerează un „dincolo", un alt tărâm, un fundal de film horror sunt emblemele unei arte inconfundabile, spun specialiştii. Contrastul dintre pustiul omniprezent în imaginile ei şi decorul teatral este, şi el, un element care creează acest efect. „Nu avea limite şi făcea artă din nimic. Era ca un pictor, se descurca cu ce are în faţa ochilor, nu plănuia ce va face", îşi aminteşte artisa Cindy Sherman, pe vremuri colegă cu Woodman. „Se folosea pe sine ca personaj organic, spontan, nu pentru a afirma vreun crez", adaugă aceasta.