Eugenia Vodă, corespondenţă de la Cannes: „Două femei“

În fine, în competiţia unei ediţii obsedate de „drepturile femeii”, a fost proiectat şi primul film „de o regizoare femeie”! În aceeaşi zi, pe covorul roşu au urcat, în grup compact, 82 de femei din „industria filmului”, unele vedete, altele anonime.

Text de Eugenia Vodă

De ce 82? Găselniţă maximă: pentru că, aflăm cu această ocazie, de la începuturile festivalului şi pînă azi doar 82 de filme „de femei” au fost prezente în selecţie, ceea ce reprezintă doar 5% din totalul filmelor! Pînă cînd atîta discriminare?Decât toată această contabilitate savantă, culminând cu cifra 82, poate că ar fi fost mult mai convingător şi mai eficient să se citeze numele unor filme bune, regizate de femei, şi care nu au fost selectate, în istoria Cannes-ului, pe motive „sexiste”. Dacă există! Sau, decât să se repete la infinit că „există o singură Palme d’or feminină, Jane Campion, pentru „Pianul”, să se dea exemplul unor mari filme regizate de femei, şi care au fost nedreptăţite, nu au avut acces la Palmares, tocmai pentru că erau semnate de femei. Există? Mi-e teamă că nu există. Iar un festival nu face decît să reflecte o realitate. Pe măsură ce lucrurile vor evolua în direcţia firească, şi pe măsură ce selecţia naturală va funcţiona - ca o consecinţă, selecţia festivalului va arăta altfel! Dar cui foloseşte, pentru moment, toată această agitaţie a „parităţii”, cui folosesc toate propunerile legate de un număr obligatoriu egal, de femei şi de bărbaţi, cui folosesc ideile furibunde de „cote” şi de „grile” concepute pe criteriul feminin-masculin? Absolut nimănui, şi cu atât mai puţin cineastelor autentice.

De pildă, i s-a făcut un deserviciu regizoarei franceze Eva Husson, prin selectarea în competiţie, cu „Fiicele Soarelui”! Nu e suficient ca un film să fie regizat de „o femeie” şi nici ca în el să fie vorba de „femei luptătoare” (dintr-un detaşament de război din Kurdistan), pentru ca asta să se cheme cinema şi să fie prezentat triumfalist la Cannes! La adăpostul subiectului corect politic şi al „feminismului”, lumea a descoperit cu consternare un film incredibil de prost, prost jucat, prost regizat, prost scris, ca un film de propagandă lamentabil, şi care nu avea ce căuta în Competiţia celui mai rîvnit festival de film al lumii! Prin comparaţie, „Ecaterina Teodoroiu”, al nostru, de pe vremuri, era aur!

În schimb, la o zi diferenţă, competiţia a venit cu un alt film regizat de o femeie, italianca Alice Rohrwacher, „Fericitul Lazzaro”, cinema adevărat şi ambiţios, o parabolă a dezumanizării şi orbirii lumii noastre; despre un băiat naiv şi pur, de o bunătate infinită, un „Sfînt al zilelor noastre”, căruia pînă şi un lup, cînd îl adulmecă, îi recunoaşte „mirosul de om bun”; în schimb oamenii, mai rău ca fiarele, sfirşesc prin a-l călca în picioare şi a-l omorî...
S-ar putea ca juriul (5 femei contra 4 bărbaţi), să se agaţe de acest film, mai ales că are şi de ce să se agaţe. Şi mai ales dacă va fi sarcină de serviciu!