Eugenia Vodă, corespondenţă de la Cannes: Cu stângul înainte
0La conferinţa de presă a juriului, toată lumea a fost de acord: Ce căutăm la un film? Emoţia, inteligenţa, limbajul cinematografic novator. Un jurat (regizor) a citat şi din Mao: „Arta trebuie să meargă cu un pas înaintea poporului şi cu un pas în urma lui”!
Text de Eugenia Vodă
La conferinţa de presă a juriului, toată lumea a fost de acord: Ce căutăm la un film? Emoţia, inteligenţa, limbajul cinematografic novator. Un jurat (regizor) a citat şi din Mao: „Arta trebuie sa meargă cu un pas înaintea poporului şi cu un pas în urma lui”! S-au făcut referiri şi la „problema inegalităţii femeii”, am aflat şi de existenţa unor viitoare „acţiuni”, de protest la felurite discriminări, de pildă16 actriţe de culoare din Franţa vor manifesta împreună, pe covorul roşu, după ce şi-au povestit deja experienţele traumatizante într-o carte, cu titlul „Negru nu e meseria mea”... Cînd, într-un interviu, răsună întrebarea: „în viitor credeţi că vor fi nominalizaţi la Oscaruri mai mulţi artişti de culoare şi mai multe femei?”, pînă şi o feministă militantă, cum e preşedinta juriului, Cate Blanchett, realizează că totul riscă să capete accente caricaturale... In fine!
Ex abrupto: primul film din competiţie, cu titlul original TODOS LO SABEN (Everybody Knows, Toată lumea ştie) a fost, din păcate, un eşec. O copertă minoră pentru un festival major. Un film mediocru. Teoretic, existau toate datele ca să nu fie deloc aşa. Regizorul, iranianul Asghar Farhadi (46 de ani, două Oscaruri pentru cel mai bun film străin) e un cineast de mare talent (cine i-a văzut „Despărţirea” sau „Comisul voiajor”, plasate în Iranul contemporan, nu se poate să nu-l admire!) In fruntea distribuţiei sunt doi actori spanioli care au cucerit şi Hollywood-ul şi toată planeta cu farmecul lor: Penelope Cruz şi Javier Bardem (un cuplu glamour, cu doi copii şi cu cinci filme împreună). Doar că arta nu e un program de calculator, întîlnirea dintre toţi aceşti minunaţi „factori” nu a dat rezultatul scontat! Intîlnirea s-a produs pe teren spaniol, iar acest „cinema în deplasare” nu-l avantajează deloc pe regizorul iranian. Preocupat să nu rateze „hispanicitatea” ambientului, cineastul ratează, în schimb, personajele principale.
O tânără mamă din Argentina (Penelope) se întoarce, după ani, cu cei doi copii ai ei, un băieţel şi o fată adolescentă, într-un sat din Spania, la nunta unei surori. Îşi reîntîlneşte acolo şi fostul iubit (Javier), fermier între timp consolat cu (sau de) o distinsă profesoară locală. In toiul nunţii, fiica Penelopei e răpită. Se cere o sumă, pentru răscumpărare. Nu sunt bani. Vine şi soţul din Argentina, falit, dar cumsecade. Singurul care poate face rost de bani e fostul iubit, dacă îşi vinde proprietatea. Filmul combină excesul de replici explicative, acţiunea gen thriller şi tentele de realism social, într-un mix care nu emoţionează şi nu convinge. Pe alocuri amuză. Cînd Penelope îi spune în lacrimi fostului iubit, năucit, cu o întîrziere de 16 ani: „E fata ta!”, sala plină de ziarişti a izbucnit la unison în rîs... Asta, în cinema, se cheamă simplu: dezastru.
Singura consolare pentru magnificii artişti ar fi un succes de public, în Spania!