Despre „Ţipătul“ la licitaţie şi despre succes

Cunoscutul scriitor Petru Popescu, stabilit din 1974 în Statele Unite, a adresat o scrisoare către cititorii săi români, prin intermediul publicaţiei „Weekend Adevărul“.

În luna mai, la Sotheby's în New York, va fi scoasă la licitaţie o variantă a „Ţipătului" de Edvard Munch. Se prevede că acest pastel din 1895 se va vinde la în jur de 80 de milioane de dolari.

În cursul vieţii, pictorul norvegian Munch (a murit exact cu o săptămână înainte să mă nasc eu, un fan al lui Munch de la 18 ani) a fost repetat brutalizat de critici, inclusiv acuzat că a fost psihopat, din cauza naturii subiectelor. Fără să fie suprarealist, evreu, ori de stânga, a fost inclus pe lista „degeneraţilor" lui Hitler. Munch a murit cunoscut unui cerc mic, şi admirat cu adevărat ca mare deschizător de drumuri de un cerc şi mai mic.

Aproape sigur, Munch din ceruri nu ştie cât e de apreciat azi. Munch din ceruri nu ştie nici că, cu câteva apăsări de taste, lumea lui vizual-filozofică poate fi accesată de practic oricine prin Google. A te duce la muzeu să savurezi un pictor era dinamica normală a relaţiei artist-admirator; o experienţă cu adevărat personală, solitară şi lentă, comparată cu accesarea electronică de azi.

 „Oxigenul reacţiei publicului"

Dacă succesul înseamnă confirmarea din partea publicului, orice pictor, chiar şi cel mai dificil şi obscur, are azi mai mult public decât a avut vreodată un artist, graţie internetului. Sunt sensibil la temă, pentru că scriitorul, ca şi pictorul, trăieşte din oxigenul reacţiei publicului.
 
Dar reacţia aceasta se exprimă unu la unu - altfel cum poate admiraţia să fie resimţită ca sinceră şi tulburătoare? Pictorul întâlneşte un contemplator al artei lui într-o experienţă unu la unu, nu în grup, nu în masă. La cântăreţi de operă, solişti de muzică rock, actori de cinema, experienţa e mult mai colectivă. 

Pictorul, la fel ca scriitorul, e apreciat unu la unu - când scriam odată că am ca romancier nenumărate blind dates cu cititorii mei, la asta mă refeream. Necunoscuţii care mi-au spus, indiferent când ori unde, indiferent cât de prescurtat, ori în ce limbă, „da, în ce ai scris m-ai cuprins şi pe mine" sunt cei care sprijină şi duc mai departe mândria mea de om şi profesionist, din care eu scot, cât voi trăi, o poveste nouă, şi încă una, şi încă una.

Şi ştiu, intuitiv, că pictorul visează la orice privire aruncată operei pictoriale: dacă e urmată de o reflecţie, de un zâmbet de acceptare, ori de o brazdă intrigată pe frunte, operă a lui şi-a atins ţinta. Aşa cum nu poţi face amor adevărat decât cu un singur partener într-o anume noapte, între noi şi spectatori ori cititori, amorul e întotdeauna intim. Unu la unu.

Van Gogh, Stieg Larsson, Michael Jackson

La fel între artiştii prieteni. Van Gogh şi Gauguin şi-au fost unul altuia aliaţi, unul altuia admiratori, unul altuia dezamăgiţi profund după criza de la Arles. Unu la unu. După ruptură, Van Gogh va reveni la izolarea pe care i-o va încheia doar moartea, iar Gauguin îşi va găsi un ultim critic şi susţinător în concubina lui polineziană (vândută practic francezului necunoscut fiindcă părinţii ei o socoteau o piatră din casă: fermecătoarea se născuse cu şapte degete la piciorul stâng). Polineziana n-avea habar de pictura educată a Europei, dar simţea frumosul şi îl înţelegea pe Gauguin.

Deci - polineziana a devenit unul din cele mai celebrate portrete de femeie din artă modernă. Succes. Lui Gauguin, numai după moarte, i s-a acordat titlul de geniu. Succes. Un singur Munch, varianta a patra la o temă pe care n-a apreciat-o aproape nimeni când trăia, se va vinde cu 80 de milioane de dolari. Succes. Ori 70, ori chiar şi numai 7? Tot succes.

Stieg Larsson, autorul fetei tatuate, e miliardar după moarte, dar n-a făcut o para din literatură în timpul vieţii. Succes.  Michael Jackson şi Whitney Houston sunt mai mari şi mai iubiţi morţi decât vii. Succes. Marilyn Monroe a trăit 36 de ani chinuiţi şi a devenit, în moarte, un model al femeilor egal cu Fecioara Maria. Marilyn Monroe trăieşte în noi, vie şi devenită pură, de 50 de ani. Succes.Fecioara Maria trăieşte în noi, vie şi întotdeauna pură, de 2.000 de ani. Succes.

Dublu paradox: succesul nu e real din punct de vedere material, dar e întotdeauna real în importanţa pe care o avem pentru semeni. Dar succesul se confirmă prin trecerea timpului, şi deci prin moarte. Ai făcut măcar un seamăn al tău să gândească, să zâmbească, ori să plângă? - ai succes.

Succesul personal

Scriu aceste note la trei săptămâni după încă o zi de naştere. Le adresez cititorilor din România pe care nu i-am intâlnit la vreo semnare de carte, cu care n-am stat niciodată de vorbă, dar care ştiu cu certitudine că există. Fraţii lor necunoscuţi, cititorii mei de aici, există şi ei. Mi-am îndeplinit menirea - succes!

În rest, lucrez la o carte nouă şi la un scenariu de feature film pentru Disney. Fiul meu, Adam Popescu, al cărui nume începe să se audă în lumea jurnalismului de aici, e al treilea Popescu care scrie proză şi scenarii de film, dar şi pentru presă; tatăl meu a fost primul, eu am fost al doilea. Ne vedem în fiecare zi, aici în California. Suntem identici, el şi eu, învingând o distanţă de obârşie de două continente şi un ocean, şi o diferenţă de timp de peste trei decenii.

Succes. Iertaţi-mi îngâmfarea. Iubiţii mei cititori din România, scriu pentru voi şi n-am încetat niciodată. Iar succes.Vă recomand „Supleantul", „Fata din Nazaret" şi „Revelaţie pe Amazon", ca trei chipuri ale aceleiaşi respiraţii epice - a mea. Sunt cărţi profund înrudite, venind din acelaşi autor, care nu s-a schimbat (succes!), chiar dacă s-a îmbunătăţit (succes!).A fost ziua mea, e în fiecare zi ziua voastră. Pe curând, din California.