Delirul comic al lui Vasilescu

 „În rolul victimei“ este un spectacol cu un umor seducător. Regizorul Felix Alexa s-a obişnuit să meargă la sigur, alegându-şi actori alături de care a mai lucrat, sau texte contemporane bine scrise.

Deşi piesa ruşilor Oleg şi Vladimir Presniakov vorbeşte despre problemele vecinilor noştri, nu te poţi abţine să nu râzi pe româneşte, atins de comicul absurdului sau de toate subtilităţile de limbaj.

Există, în Rusia contemporană, un tânăr cu o slujbă deloc plictisitoare, care îi furnizează, în egală măsură, atât doza zilnică de adrenalină, cât şi pe cea de penibil.

Valya (Marius Manole) joacă, în fiecare zi, rolul victimelor din reconstituirile pe care le face poliţia, atunci când încearcă să descopere adevărul. Este ba o fetişcană cu gâtul tăiat, ba o înecată, ba un puştan împuşcat în cap, după o cină nedusă până la capăt.

Pentru acurateţe, se aşază în poziţiile cele mai ciudate sau se expune tuturor ironiilor atunci când este incapabil să înţeleagă ordine simple. Dar cea mai neconfortabilă poziţie este cea pe care o are în interiorul propriei familii.

Neînţeles de părinţii săi, Valya este la un pas de transformarea din victimă într-un adevărat criminal. Uneori, i se pare că numai aşa se poate elibera de sub observaţia unor oameni care nu îşi explică de ce el vrea să fie altfel, să trăiască altfel, nu după cum i se dictează.

Umorul negru face victime

Cinicii fraţi Presniakov, autorii piesei, se folosesc de candoarea tâmpă a unor agenţi de poliţie pentru a ne oferi, prin ochii lor, spectacolul vieţii şi al morţii. Reconstituirile poliţiei se transformă, de multe ori, în „ieşiri la bere cu prietenii“. Oamenii legii glumesc pe seama victimelor sau a criminalilor, îşi transformă investigaţiile în prânzuri prelungite, lângă inculpaţii încătuşaţi, amestecă relaxarea cu munca, se delectează cu băuturi răcoritoare, în timp ce ascultă mărturiile celor pe care îi vor băga la răcoare.

Pentru ei, moartea este o banalitate amuzantă. Fiecare punere în scenă este orchestrată de căpitanul Răzvan Vasilescu. Actorul oferă unul dintre cele mai delicioase monologuri despre viaţă şi despre moarte pe care le puteţi vedea pe scena unui teatru. Aflat într-un res-taurant japonez, la o reconstituire, personajul său vrea să prânzească şi cere un meniu specific. Primeşte, lângă felul principal de mâncare, şi două beţişoare, pe care le mânuieşte cu o stângăcie jenantă.

Nivelul de frustrare creşte necontrolat, iar muţenia lui erupe într-o tiradă în care vorbeşte despre toate lucrurile care îl aduc la paroxism, în fiecare zi. De fapt, ceea ce spune căpitanul sintetizează tot mesajul piesei, în doar cinci minute. Sunt ultimele lui cuvinte, ultimul manifest, pe care, din fericire, mai apucă să-l arunce într-o lume despre care spune că este telenovelistică şi superficială, care deifică fotbalul şi terfeleşte ideea de dialog. „În rolul victimei”, spectacolul Teatrului Metropolis, este, până la urmă, o comedie care ascunde câteva adevăruri care nu te fac să râzi.