De vorbă cu violonistul Giuliano Carmignola şi cu dirijorul Christian Badea
0În seara aceasta, are loc la Atheneul Român Concertul regal caritabil al Fundaţiei Principesa Margareta a Romaniei, cu ocazia aniversării Majestăţii Sale Regelui Mihai I. Vor cânta celebrul violonist italian Giuliano Carmignola şi ansamblul de fete La Stravaganza, dirijat de maestrul Christian Badea. Am schimbat câteva vorbe cu solistul italian şi cu dirijorul român, ieri, după repetiţiile pentru concert.
V-aş ruga să-mi povestiţi despre prietenia care vă leagă şi pe care se bazează colaborarea de la acest concert.
Giuliano Carmignola: Prietenia noastră e foarte veche. În 1974, m-am cunoscut cu Christian Badea (care era pe vremea aceea violonist) la Geneva, la un masterclass susţinut de marele Henryk Szeryng. Apoi, fiecare a luat-o pe drumul său, eu am auzit de marea carieră pe care Christian a făcut-o ca dirijor, iar eu mi-am început cariera mai târziu, cu repertoriul baroc, la 15 ani după întâlnirea noastră de la Geneva. După aproape 40 de ani, ne-am întânit la Festivalul Enescu, în 2011, şi a fost o întâlnire foarte emoţionantă.
Christian Badea: Da, acum doi ani, Giuliano venise la Festivalul Enescu cu Venice Baroque Orchestra. Văzând că e pe afiş, m-am dus la concert, iar, după concert, m-am dus la el în cabină. Într-adevăr, întâlnirea a fost foarte emoţionantă. Apoi, ideea a fost că trebuie să lucrăm împreună, trebuie să facem muzică împreună, că prietenia noastră a plecat de la muzică. Şi eu, cum aveam deja proiectul fundaţiei mele şi al unui ansamblu baroc, i-am propus lui Giuliano să vină la Bucureşti, să lucreze cu fetele. Este vorba de ansamblul baroc La Stravaganza, care e dedicat în mare parte lui Vivaldi. Prin 1710-1740, Vivaldi a fost profesor la Ospedale della Pieta, din Veneţia, unde erau vreo 6000 de fete, care erau educate la un nivel înalt în muzică. El a avut o orchestră de fete, un cor de fete, iar multe dintre lucrările lui au fost scrise pentru orchestra de fete. Sărim 300 de ani, avem fetele noastre, nu sunt orfane ca acelea din vremea lui Vivaldi, dar am refăcut atmosfera orchestrei baroce de fete. Şi, în plus, avem norocul că Giuliano nu numai că e un fantastic violonist, dar e şi veneţian. Deci mai aproape de Vivaldi nu se poate!
Spuneţi-mi, vă rog, un sfat fundamental pe care l-aţi primit de la un maestru al dumneavoastră. Pe de altă parte, care e învăţătura principală pe care o transmiteţi învăţăceilor dumneavoastră?
Giuliano Carmignola: Noi suntem servitorii muzicii, de aceea respectarea textului, a partiturii e ceva fundamental pentru noi. Misiunea noastră, de profesori, e să tranmitem celor tineri un mare respect pentru textul scris. Cam totul rezidă în fidelitatea faţă de text şi faţă de compozitor. Cât despre sfaturile primite de la maeştri... Eu am avut mai mulţi maeştri, am luat de la fiecare câte ceva şi nu-mi amintesc vreun lucru care să mă fi iluminat la un moment dat în viaţa mea de muzician. Am mulţi maeştri şi continuu să învăţ de la toţi, inclusiv de la prieteni, cum e Christian.
Christian Badea: Aşa e, şi eu învâţ de la el, şi el învaţă de la mine. O astfel de colaborare, între doi artişti, te stimulează foarte mult. Cât despre întrebarea dumneavoastră... Am primit multe sfaturi foarte bune. De exemplu, Leonard Bernstein îmi zicea: “găseşte-ţi calea ta personală, nu încerca să fii copia cuiva”. Cum mulţi au încercat să fie copii de Celibidache sau de mai ştiu eu cine... Şi asta le transmit şi eu mai departe, tinerilor. Şi să vă mai povestesc un lucru. Aveam vreo 12-13 ani şi venise Sviatoslav Richter la Bucureşti, să cânte Concertul nr. 1 pentru pian al lui Ceaikovski. Iar eu m-am dus la repetiţie. La un pasaj în octave, a făcut o mică greşeală. Mică de tot! L-am văzut cum s-a încruntat. S-a terminat repetiţia. Atheneul complet gol, iar eu m-am dus pe sus, pe unde se auzea un pian. Am ajuns la Salonul Galben, la uşă, şi l-am auzit pe Richter studiind. A făcut acest pasaj în octave în toate felurile posibile, timp de o oră. După o oră, am plecat, că nu mai puteam, dar el a continuat. Deci nu s-a dus să mănânce, nu nimic, şi a studiat acel pasaj. Putea să zică “Eu sunt Richter, o să meargă.” Sau: “Eu sunt Richter, e la Bucureşti, nu la Carnegie Hall. E ok.” Nu a făcut-o. Deşi Richter nu mi-a spus un cuvânt, aceasta a fost o lecţie pentru mine. Iar tinerilor le spun: “Continuaţi să lucraţi! Când sunteţi obosiţi, continuaţi să lucraţi! Şi, când obosiţi tare de tot, atunci continuaţi să lucraţi şi mai mult! Că nu se termină niciodată.”