De când şi de ce călătoresc românii cu „naşul”?

Călătoria cu trenul a fost, cel puţin pentru prima sută de ani din existenţa acestui mijloc de transport, una dintre cele mai populare şi mai prozaice modalităţi de deplasare din spaţiul european şi nu numai. O lume nouă se năştea şi, odată cu ea, tehnologii, instituţii, comportamente şi atitudini diferite faţă de epocile anterioare.

Aruncatul cu pietre în geamurile trenurilor şi amplasarea unor obiecte dure pe şine deveniseră noi aventuri ale copilăriei de sfârşitul secolului al XIX-lea, iar ciopârţirea perdelelor şi a pluşului canapelelor din vagoane – comportamente des întâlnite atât în Occident, cât şi la noi în ţară. Între aceste obiceiuri care se nasc la scurtă vreme după apariţia companiilor feroviare, călătoria frauduloasă începe să câştige din ce în ce mai mult teren; ea se manifestă fie prin neplata biletului, fie printr-o complicitatate între... naşi şi fini. Între factorii care au contribuit la creşterea apetenţei românilor pentru călătoria fără bilet s-a numărat – vom vedea – şi înclinaţia omenească spre gratuităţi pe CFR: în perioada interbelică (dar şi acum), statul a fost (şi este) foarte generos cu unii dintre cetăţenii săi. Iată, în cele ce urmează, o radiografie a fenomenului.

Întâiul tren s-a pus în mişcare în spaţiul Principatelor Unite la data de 19/31 octombrie 1869; şi, odată cu el, şi controlorul de bilete, care avea misiunea de a veghea la confortul călătorilor, de a le oferi informaţii acestora şi de a le verifica sau elibera biletul de călătorie.

În primele trei decenii de existenţă a căilor ferate autohtone, mare parte din personalul de rang superior şi mijlociu, inclusiv controlorii, era de origine etnică germană sau austriacă. Acest fapt era pricinuit de lipsa unui sistem de învăţământ feroviar românesc, care să pregătească funcţionari pentru calea ferată. Până la organizarea acestuia, românii, care reprezentau cea mai mare parte a micilor slujbaşi ai căii ferate, se calificau la locul de muncă.

La 1900, componenţa etnică s-a modificat semnificativ; şcolile profesionale şi, mai târziu, liceele feroviare au asigurat cunoştinţele şi calificările necesare domeniului, aşa că românii au devenit angajaţii majoritari ai CFR. Remarcabile sunt însă rigoarea, seriozitatea şi punctualitatea pe care funcţionarii germani ai căilor ferate le-au inoculat şi primei generaţii de feroviari români. Nu întâmplător, aceasta a căpătat renumele de ,,a doua armată a ţării’’. Se poate ca în rândurile acestora să fi existat şi cazuri sporadice de funcţionari care au încălcat normele; ei au reprezentat însă excepţia, nu regula.

Click aici pentru a citi continuarea articolului!