Cum se scrie un roman

Există romancieri care ştiu cum se scrie un roman şi romancieri care fură meseria. Aproape de fiecare dată, cei care ştiu sunt şi cei care au vocaţie de romancieri.

Sub acest titlu am mai publicat un scurt comentariu cu câteva luni în urmă, pornind de la tema unui colocviu care urma să aibă loc la Alba Iulia. Îmi exprimam un anume scepticism cu privire la capacitatea romancierilor înşişi de a răspunde întrebării.

Scepticismul meu se baza pe o tentativă eşuată, la care m-am referit şi în alte rânduri, şi anume aceea a Danei Dumitriu, pe vremuri, când lucra la cartea ei despre romanul psihologic, „Ambasadorii", de a culege opiniile despre roman ale principalilor romancieri români interbelici. Cu puţine excepţii (Camil Petrescu, Mircea Eliade), n-a găsit nimic interesant, în afara generalităţilor de rigoare.

Semnificativ este faptul că ideea culegerii i-o dăduse un romancier american, Henry James, ale cărui opinii i se păruseră extrem de puternice şi de originale şi pe care le comenta în „Ambasadorii". Trebuie să recunosc că, în urma colocviului, mi-am schimbat în bună măsură părerea: invitaţii au făcut remarci pertinente despre cum şi-au scris romanele. Ceea ce ar putea însemna că romancierul român contemporan nu mai este acela „naiv şi sentimental", vorba lui Orhan Pamuk, inspirată de eseul clasic al lui Schiller, cu alte cuvinte, că a învăţat multe despre meseria lui.

Perspectiva strictă a celui care scrie

Pregătindu-mă pentru colocviu, la care rolul de moderator mă scutea de a avea o opinie personală, cu atât mai mult, cu cât eu nu sunt romancier, am încercat să-mi reamintesc ce citisem în legătură cu tema, mai exact, ce romancieri îşi relataseră în mod interesant experienţa. La românii din interbelic, n-am găsit nici eu altceva decât găsise Dana Dumitriu. În schimb, la contemporani, astfel de relatări erau destul de numeroase şi uneori pline de miez, de exemplu, la Marin Preda, Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Mircea Ciobanu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun şi, nu în ultimul rând, Dana Dumitriu.

Aş adăuga că mă interesa exclusiv părerea romancierilor înşişi, nicidecum a criticilor, fiindcă preocuparea mea era de a răspunde la întrebare - cum se scrie un roman? - din perspectiva strictă a celui care îl scrie. Înainte de a numi cărţile care alcătuiesc un fel de bibliografie minimă a temei, aş mai face o precizare: am considerat din capul locului că experienţa cu pricina, dacă e valabilă, e irepetabilă. Altfel spus, fiecare romancier o are pe a lui.

Niciunul n-o poate urma pe a altuia. Nimeni nu învaţă să scrie un roman. Se pot învăţa o mulţime de lucruri, o tehnică, anumite procedee, dar nu cum se scrie un roman.

Cred, în fine, că am reuşit să fac de obicei diferenţa între romancieri care ştiu cum se scrie un roman şi romancieri care fură meseria. Aproape de fiecare dată, cei care ştiu sunt şi cei care au vocaţie de romancieri.

Listă de scriitori

De început, se cade să încep cu Flaubert din impresionanta lui „Corespondenţă". Cine nu i-a citat măcar o dată magistralele formulări? Şi să continui cu subtilul Henry James, a cărui carte, „Partial Portraits", nu ştiu să fi fost tradusă în româneşte. Unul din cei mai inteligenţi romancieri este, dacă mai e cazul s-o spun, Thomas Mann. „Scrisorile" lui (o selecţie, la fosta editură Univers, pe la mijlocul anilor 1970) sunt o mină de aur. Vine la rând Vladimir Nabokov cu lecţiile de la universitatea americană Cornell consacrate romanului realist din secolul XIX şi traduse şi la noi după revoluţie în două volume intitulate simplisim, ca şi în ediţiile engleză şi franceză, „Literatură" (am uitat editura).

Un extraordinar comentator al romanului, inclusiv acela propriu, este Milan Kundera, în eseurile din „Testamentele trădate" (Polirom) şi nu numai. L-am amintit deja pe Orhan Pamuk din „Romancierul naiv şi sentimental". În fine, J.M. Coetzee din romanele „Elizabeth Costello" şi „Maestrul din Petersburg". (În paranteză fie zis, ultimii trei se numără printre laureaţii Premiului „Ovidius" al Uniunii Scriitorilor de la Neptun, înainte sau după ce au primit Nobelul. Coetzee mi-a acordat un interviu cu patru luni în urmă în care a refuzat să răspundă la întrebarea cu pricina, trimiţându-mă la romanele pe care le-am menţionat.)

Un caz special este Umberto Eco, filosof şi eseist înainte de a deveni romancier: cunoaşterea tuturor secretelor şi, aş zice, culiselor romanului este la Eco excepţională. Să nu opresc lista fără a-i pomeni încă o dată pe Camil Petrescu din „Teze şi antiteze" şi pe Mircea Eliade din „Fragmentarium" şi celelalte culegeri de eseuri din anii 1930.

Pentru diferitele vârste ale romanului, observaţiile tuturor acestora, născute din experienţa lor de romancieri, sunt inconturnabile. 

"Nimeni nu învaţă să scrie un roman. Se pot învăţa o mulţime de lucruri, o tehnică, anumite procedee, dar nu cum se scrie un roman."

"Un caz special este Umberto Eco: cunoaşterea tuturor secretelor şi, aş zice, culiselor romanului este la Eco excepţională."