Cum poate deveni Prokofiev mai interesant ca o vedetă

În general, cultura este privită de către oamenii care fac televiziune cu o anumită condescendenţă, aşa cum priveşti o rudă săracă, de la ţară, dacă nu chiar o persoană cu handicap.

Într-un fel, au dreptate, căci, în lumea sclipiciului televizual, lucrurile serioase, culturale par la fel de inadecvate ca apariţia unui cap încoronat prin mulţimea pestriţă a unui târg de moşi. Asta doar pentru că lumea televiziunii a fost invadată de cea ieftină şi inconsistentă, de bâlci.

În realitate, locul culturii chiar este la televizor. Arta este strâns legată de ideea de spectacol, de lucru făcut pentru public, la fel ca televiziunea. De ce ar avea loc aici mai degrabă poveştile din dormitor ale nu ştiu cărui exhibiţionist la modă?

Pe de altă parte, cultura pe care înţeleg s-o dea pe post televiziunile noastre chiar pare handicapată. Sau, oricum, bătrânicioasă, expirată, fără suflu vital.

Am văzut, zilele trecute, un excelent documentar cultural produs de televiziunea Arte, despre Serghei Prokofiev şi despre jurnalul său. E adevărat, era un material difuzat la TVR Cultural - care, prin astfel de gesturi, îşi mai spală din păcatele pentru orele întregi de inepţii sforăitoare şi de plicticoşenii cu care ne alimentează.

Filmul „Prokofiev: jurnal neterminat" este foarte bine documentat şi inspirat ilustrat - cu imagini de arhivă, fotografii, decupaje din presa vremii, locuri pe unde a trecut compozitorul, exemplificări cu fragmente din operele sau baletele lui, comentarii ale specialiştilor sau ale fiului şi nepotului - şi totul contrapunctat cu fragmente din jurnal. Şi, ce e cel mai important, e făcut într-un ritm alert, aduce în discuţie tot felul de probleme sau chiar contradicţii ale vieţii compozitorului rus şi astfel e un film pe care-l urmăreşti cu sufletul la gură, ca pe un blockbuster bun.

Ce mare diferenţă între aşa ceva şi leşinăturile făcute la noi, cu cadre lungi şi aşa-zis poetice şi discurs din off rostit cu emfază, dar plin de clişee! Este, de altfel, şi diferenţa dintre publicul mioritic, mare amator de manelisme, şi cel de la ei, care face săli pline la concertele de calitate.