Cum ar fi compus Tartini cea mai bună sonată a sa, „Trilul diavolului”
0Concepută în preajma anului 1740, Sonata în G minor „Trilul diavolului pentru vioară, aparţine ansamblului de lucrări păstrate în manuscris la Padova, unde muzicianul Giuseppe Tartini, virtuoz concertist, a trăit în ultima perioadă a vieţii sale. Publicată la Paris în volumul „Arta viorii” de catre Jean Baptiste Cartier, la sfârsitul secolului al XVIII-lea, sonata a cunoscut un deosebit succes încă de la primele execuţii publice.
Giuseppe Tartini a fost unul dintre cei mai importanţi compozitori şi violonişti ai secolului al XVIII-lea, compunând aproximativ 200 de sonate şi 200 de concerte. Una dintre cele mai cunoscute compoziţii ale acestuia a fost „Trilul diavolului”, alcătuită din trei mişcări, cea din urmă fiind caracterizată de alternanţe de mişcări rapide şi lente.
Compozitorul a făcut mai multe adnotări pe compoziţie, majoritatea cifrate, academicienii reuşind să le înţeleagă abia în 1935. Printre adnotările pe care nu le-a scris în cifru se numără şi: „Diavolul la picioarele patului”, o referinţă la un vis pe care Tartini l-ar fi avut în 1713.
Sonata a fost publicată abia în 1798 or 1799, la aproape 30 de ani de la moartea compozitorului. Complexitatea piesei i-a făcut pe mulţi să creadă că acesta ar fi făcut un pact cu diavolul, iar zvonurile au căpătat putere în urma unui interviu pe care Tartini i l-a acordat astronomului francez Jerome Lalande, cu câţiva ani înainte de moarte. Acesta i-a povestit că în 1713, îl visase pe diavol cântându-i la vioară, iar sonata pe care o compusese era doar o imitaţie a actului săvârşit de acesta.
„Într-o noapte am visat că am făcut un pact cu diavolul pe sufletul meu. Totul a mers aşa cum mi-am dorit: noul meu servitor mi-a anticipat fiecare dorinţă. Am avut ideea de a-i da vioara mea ca să văd dacă mi-ar putea cânta câteva note drăguţe, dar imaginează-ţi surprinderea mea când am auzit o sonată atât de neobişnuită şi atât de frumoasă, executată cu o asemenea măiestrie şi inteligenţă, la un nivel la care nici nu mă gândeam că ar fi posibil. Am fost atât de copleşit încâ n-am mai putut respira şi m-am trezit gâfâind. Mi-am luat imediat vioara, sperând să-mi amintesc măcar o bucată din ceea ce am auzit, dar în zadar. Melodia pe care am compus-o apoi este, fără îndoială, cea mai bună a mea, şi tot o numesc <<Sonata diavolului>>, dar este atât de departe de cea care m-a uluit atât de tare încât mi-aş fi zdrobit vioara şi aş fi renunţat definitv la muzică dacă aş fi putut-o avea”- i-ar fi povestit Tartini lui Lalande care ar fi scris episodul în „Voyage d'un François en Italie” (citat de Peter Hugh Reed, în cel de-al patrulea volum al ”The American Music Lover” )
„Trilul diavolului” este alcătuit din patru părţi: Larghetto affetuoso, Tempo giusto, Andante şi Allegro, textul fiind impregnat în final de aşa-numitele triluri legendare ale diavolului, considerate o contribuţie genială a compozitorului violonist la expresia şi tehnica violonisticii timpului său, după cum scrie vioaraluienescu.ro.
Sonata rămâne şi după standardele de astăzi, una dintre cele mai dificile partituri de interpretat, tensiunea şi intensitatea fiind principalele sale caracteristici. Renumitul muzician, Gerald Elias, în volumul său de debut, care poartă numele sonatei lui Tartini, scrie că „tensiunea şi intensitatea sunt două animale diferite şi amândouă aleargă alături în Sonata lui Tartini în G minor”.