Interviu Cum a rezistat jazzul în România, de la comunism la festivaluri moderne. Alin Vaida: „A fost ca origine muzică împotriva discriminării rasiale, chiar interzis în SUA“

Jazzul, născut din libertate și improvizație, a trecut de la interdicție la recunoaștere globală. În România, a fost formă de rezistență și continuă să evolueze prin artiști și festivaluri precum Jazz in the Park, care atrag un public tot mai divers.

Pe 30 aprilie se sărbătorește Ziua Internațională a Jazzului, instituită de UNESCO în 2011. Nu e o zi pentru nostalgici, este o zi pentru o muzică ce, după mai bine de un secol, continuă să se reinventeze și să emoționeze. Și care, în Cluj-Napoca, a găsit un festival care îi înțelege secretul: nu există partitură pentru supraviețuire, există doar inițiativa de a pune sunetul înainte și de a vedea ce răspunde din sală. Despre ce înseamnă astăzi jazzul în România și cum a rezistat un astfel de festival în vremuri de restriște, a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ Alin Vaida, fondatorul Jazz in the Park, festival care anul acesta are loc între 5 și 7 iunie, în Parcul Etnografic „Romulus Vuia“ din Cluj-Napoca.

Jazzul s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea în New Orleans, din ritmurile africane ale sclavilor, din marșurile de fanfară franțuzești și din ragtime-ul saloanelor. Era improvizație pură și libertate îmbrăcată în sunet – și poate tocmai de aceea a fost interzis pe criterii rasiale chiar în țara care l-a inventat. Totuși, a supraviețuit tuturor epocilor, pentru că are în ADN-ul lui ceva esențial: capacitatea de a se adapta.

În România, jazzul a ajuns în anii '20, adus de muzicieni întorși din Occident cu o muzică pe care regimurile aveau să o privească mereu cu suspiciune. Jancy Körössy, pianistul clujean considerat cel mai important jazzman român, a îmbinat jazzul cu folclorul autohton și a dus genul pe scenele internaționale înainte de a emigra în SUA. Johnny Răducanu, supranumit „Mr. Jazz of Romania“ de jazzologul american Leonard Feather, a construit o muzică imposibil de clasificat – și tocmai de aceea imposibil de cenzurat complet. Iar Cornel Chiriac, toboșarul și realizatorul de radio care a difuzat Beatles și muzică de protest la Radio România, a fost scos din emisie în 1968, a fugit din țară și a continuat să alimenteze, prin Radio Europa Liberă, gustul muzical al unei generații întregi. A fost asasinat la München în 1975. Emisiunile lui deveniseră, în cuvintele eseistului Virgil Mihaiu, „un fel de școală a gustului muzical pentru ascultătorii din țară“, ceea ce spune tot despre ce însemna jazzul în România comunistă: nu distracție, ci rezistență.

Muzică la firul ierbii

În 2013, câțiva tineri din Cluj-Napoca aveau o idee care, privită retrospectiv, sună extrem de simplu: să organizeze un concert în Parcul Central. Să pună oamenii pe iarbă. Să aducă muzică bună acolo unde înainte nu se întâmpla nimic. Alin Vaida, fondatorul Jazz in the Park, descrie momentul cu o directețe care îl caracterizează: „Pe vremea aceea totul se întâmpla la București, festivalurile erau acolo, concertele, sponsorii. Știam că trebuie să facem ceva special, care să nu coste, să facem publicul să vină la noi. Voiam să fie ceva ca în Vest, să stai pe iarbă în Parcul Central“.

Înainte de prima ediție, Parcul Central era mai degrabă un spațiu de tranzit. Oamenii nu aveau voie să stea pe iarbă. Jazz in the Park a fost primul eveniment public care a schimbat asta. Prima ediție a adunat peste 20.000 de oameni. A doua, 23.000. Festivalul creștea de la sine, hrănit de o foame de comunitate pe care nimeni nu o anticipase pe deplin. În 2019, Jazz in the Park a câștigat titlul de „Best Small European Festival“ la European Festival Awards: primul festival de jazz din Europa care obținea această distincție.

Pandemia din 2020 a lovit cultura românească ca un tăvălug. Festivalurile s-au oprit peste noapte. Dar Jazz in the Park a supraviețuit – și nu doar că a supraviețuit, ci a ieșit transformat din acea criză globală. Restricțiile i-au forțat pe organizatori să se mute într-un spațiu cu acces controlat: Parcul Etnografic „Romulus Vuia“ din Cluj-Napoca, cel mai vechi muzeu în aer liber din România. Și odată cu mutarea a venit și biletul.

Un sat care prinde viață prin muzică

Mutarea în Parcul Etnografic nu a fost doar o necesitate logistică, a fost o transformare identitară. Festivalul a găsit un loc care îl definește mai bine decât orice alt spațiu ar fi putut-o face. Alin Vaida descrie alegerea cu o claritate care trădează cât de mult a gândit la asta: „Parcul Etnografic, așa cum l-am găsit, are structura unui sat: sunt două mici dealuri, avem o vale și o uliță, urci și cobori. La Jazz in the Park există vreo 22 de căsuțe, fiecare cu curtea ei interioară, o biserică în centrul comunității. E construit exact ca un sat – imaginea pe care o avem scrisă despre sat, despre o comunitate. Chiar Eliade ne vorbea despre axis mundi, despre centrul locului, cu biserica ca legătură dintre terestru și celest; e foarte simbolic și frumos“. Și atunci s-a văzut primul fir roșu al festivalului, ideea de simbioză cu locul: „Dacă acesta e un sat, când vine Jazz in the Park, satul trebuie să prindă viață. Trebuie să fie ca zilele satului: lumea să-și deschidă porțile, să te primească înăuntru, să-ți ofere ceva de mâncare, o experiență, o poveste bună“.

A doua piatră de temelie ține de muzică și de felul în care publicul o trăiește: „La festivalurile de muzică, în general, interacțiunea între public și muzică e de martor: tu ești martor la niște concerte care se întâmplă. Noi am zis: hai să încercăm să-i facem pe oameni să interacționeze cu muzica un pic mai mult. Hai să-i facem să participe, să asculte în contexte în care ne preocupăm de calitatea sunetului, de experiența senzorială. Hai să creăm contexte în care publicul chiar cântă sau are șansa să experimenteze ce înseamnă să faci muzică. De aceea avem foarte multe ateliere – de tobe, de percuție, lecții de pian, lecții de chitară. Mereu le-am făcut și vedem cât de bine prind. Chiar dacă oamenii nu se apucă neapărat să studieze muzica după, o înțeleg un pic mai bine. Ai pus mâna, asta e“.

Ce mai înseamnă jazzul în 2026

Dacă pui această întrebare omului de pe stradă, vei primi în cel mai bun caz o imagine vagă: un contrabas, un pian, o voce caldă. Jazzul clasic al lui Miles Davis, al lui Coltrane, al lui Nina Simone. Muzică pentru cunoscători. Muzică de nișă. Alin Vaida zâmbește când vine vorba de asta – și pune imediat lucrurile în mișcare: „Noi am zis că încercăm să avem un line-up eclectic, să nu ne specializăm pe vreo sub-nișă anume, ci mai degrabă să arătăm publicului cât poate fi de variat acest gen muzical. Anul acesta avem bossa nova, avem un artist din Brazilia, avem artist din Libia, avem artist din Pakistan, avem artiști din Italia, din Elveția, cu influențe japoneze, avem americani – o paletă foarte largă. E ca și cum ai face o mică călătorie“.

Genul s-a schimbat profund în ultimele decenii, iar festivalul a evoluat odată cu el. „Jazzul a fost la început muzică comercială, a trecut printr-o perioadă academică, printr-o perioadă elitistă. A fost ca origine muzică de protest, muzică împotriva discriminării rasiale – a fost chiar interzis în SUA, care l-a fondat, pe criterii rasiale. Și jazzul se adaptează mereu prezentului.“ Adaptarea are și o dimensiune economică, pe care Vaida o numește fără ocolișuri: „Se vede în ziua de astăzi o tendință a muzicienilor și a trupelor contemporane de jazz să amestece, să infuzeze și alte stiluri muzicale, pentru a fi eligibili să meargă peste tot, să nu fie limitați strict la festivalurile de jazz. Să fie eligibili și pentru un Electric Castle, și pentru un Untold. Și asta este, de fapt, o direcție foarte frumoasă, care amplifică jazzul. Muzicienii de jazz sunt muzicieni adevărați, acesta nu e un gen pe care îl poți fenta. Alte genuri pot fi fentate. Dar cântăreții de jazz sunt muzicieni în primul rând, și atunci pentru ei e foarte ușor să se adapteze sau să intre în alte genuri“.

Un headliner care e mai mult decât muzică

Ediția din 2026 a Jazz in the Park, care va avea loc între 5 și 7 iunie, o aduce ca headliner pe Lisa Simone. Alegerea nu este întâmplătoare și nu este nici strict muzicală. Lisa Simone este fiica Ninei Simone, una dintre cele mai importante voci ale jazzului și ale mișcării pentru drepturi civile din America. A moștenit nu doar vocea mamei sale, ci și curajul. „Dacă ne uităm în ultimii doi ani în România, inclusiv și anul acesta, am văzut o atenție mult mai mare asupra abuzului domestic. Chiar avem o problemă reală privind siguranța femeilor. Și am vrut să avem un artist care să reprezinte ceva. Până la urmă, festivalul e un statement, un instrument. Noi ne folosim de festival pentru a transmite mesaje și valori pozitive în comunitate. Ce mesaj mai bun puteam avea decât să punem un headliner femeie, artist de jazz, dar care are și o voce puternică și o înclinație spre activism“, subliniază Alin Vaida.

Lisa Simone va participa și la o conferință în cadrul festivalului, „Întâlnit pe prispă“, unde va vorbi despre aceste teme. Pe lângă ea, line-upul o include pe Arooj Aftab, primul artist laureat cu Grammy din Pakistan. „Concertul meu preferat de anul acesta. Ea vine din Pakistan, o cultură pe care noi nu o cunoaștem bine, diferită de cea europeană, diferită de cea americană, iar muzica ei e un ambasador pentru cultura ei locală, chiar dacă ea nu mai trăiește în Pakistan. E destul de greu să fii artist și femeie acolo. Deși poate nu este atât de bine primită în țara ei, ea încă își reprezintă originile. Cred că o să fie o experiență specială pentru public“.

„Inteligența Artificială nu va înlocui emoția niciodată“

Există o discuție care revine invariabil când vine vorba de festivaluri de cultură în România: banii. Alin Vaida nu fuge de ea. Abonamentul pentru ediția din 2026 ajunge la 519 lei în etapa finală. „Din valoarea biletului, plătim undeva la 35% taxe la stat. Biletele contribuie cam cu 40-50% din costurile totale ale festivalului. Undeva la încă pe atât sunt sponsorii. Și ce rămâne, între 10 și 15%, sunt finanțări nerambursabile și venituri generate direct de festival: chirii, baruri, vânzări, cazare. Deci biletele sunt mai puțin de jumătate“.

E un echilibru fragil, supus la șocuri externe pe care niciun plan de afaceri nu le poate anticipa complet. „Să ne uităm la ultimii șase ani: a fost o pandemie, a izbucnit un război lângă noi, acum e un război care ne influențează puternic economic, avem o conducere și un guvern instabile. Te adaptezi, asta e. Când visezi să faci ceva, imaginile pozitive nu te pregătesc pentru călătorie. Nimeni nu te pregătește pentru o incapacitate de plată, pentru ploaie în timpul festivalului, pentru lucrurile rele. Dar ele trebuie asumate și le învățăm an de an“.

Asociația Fapte, care organizează Jazz in the Park, a primit anul trecut premiul AFCN pentru „Rezistență în Cultură“. „Dacă organizatorii din România au decis să dea un premiu pentru reziliență, înseamnă că suntem într-un domeniu foarte stabil“, spune Vaida cu un umor amar. Frustrarea față de statul român este autentică și bine argumentată: „Organizatorul de evenimente sau operatorul cultural este cel care își asumă cel mai mare risc, are cel mai mult de pierdut și câștigă cel mai puțin. Sunt frustrat că statul român nu face eforturi mai mari pentru cultură. Dacă o limitezi la o afacere, nu mai faci jazz, nu mai faci dans contemporan, nu mai faci teatru de nișă. Și într-o lume de blockbustere, totul devine foarte plictisitor. Trebuie să ai și altceva – și de asta cultura trebuie susținută“.

Emoția pe care AI nu o poate cumpăra

Există o întrebare care îl pândește pe orice om de cultură în 2025: ce face inteligența artificială cu arta? Vaida a testat personal teritoriul și nu se ferește să recunoască rezultatul: „Am folosit o platformă de AI care produce muzică. Am dat ca prompt și ca referințe niște piese de jazz de la trupe care îmi plac foarte mult și mi-a produs o piesă înapoi de care nu m-aș fi prins că nu aparține acelor artiști“. Totuși, concluzia lui nu e pesimistă: „Emoția din spatele artei, asocierile pe care le facem cu muzica nu valorifică neapărat calitatea produsului în sine. Muzica vine la pachet cu mult mai mult. Spre exemplu, dacă aveai 16 ani și te-ai îndrăgostit de Metallica fiindcă aveau niște mesaje, și mai apoi te-ai dus la primul tău concert Metallica alături de o fată care a devenit ulterior soția ta, eu nu știu cum AI va înlocui Metallica din viața ta. Nu o va înlocui. AI-ul nu va înlocui emoția niciodată. Ne va ajuta să fim mai eficienți, dar nu va înlocui asta. Și atât timp cât arta are o conexiune cu emoția, eu nu mi-aș face griji“.

Top cinci în Europa, cu condiții

La finalul discuției, Alin Vaida face o afirmație care, în orice alt context, ar suna ca fanfaronadă: „La nivel de experiență și activități, aș îndrăzni să zic că suntem top cinci festivaluri de jazz din Europa“. Vine imediat cu calibrarea: „Unde mai putem noi să creștem este în investiția pe care o facem în artiști. Sunt artiști care sunt mult mai populari în alte țări. N-am nicio problemă să plătesc 100.000 sau 200.000 de euro pentru un artist dacă el vinde și generează numărul de bilete aferent onorariului lui. Dar e o asumare pe care trebuie s-o faci înainte, de cele mai multe ori în orb“. Capacitatea de 7.000 de oameni pe zi nu va crește niciodată peste 10.000, spune Vaida ferm în privința asta: „Mai mult de 10.000 de oameni în Parcul Etnografic, niciodată. Aia va fi limita maximă – după aceea o să afecteze experiența“. E o decizie contracurentă într-o industrie obsedată de scală și de creștere. Un festival care alege deliberat să rămână exact atât de mare cât trebuie să fie pentru a rămâne bun. „Avem o limită pe capitalismul pe care îl practicăm. Desigur că ne dorim să câștigăm cât se poate de mult. Dar nu pentru că ăsta e scopul proiectului. Banii sunt un mijloc. Trebuie să găsim un nume acestui nou sistem, că nu mai e capitalism. Capitalismul acesta trebuie să aibă o limită“.