Cultura, victimă colaterală

Se propagă o pseudo-cultură de masă şi nu e de mirare că nivelul intelectual scade direct proporţional cu gradul de răspândire a ideilor şi a opiniilor.

O ştire alarmantă de presă era zilele trecute aceea că salafiştii egipteni, o aripă radicală a Fraţilor Musulmani, alături de care au obţinut o majoritate confortabilă în parlamentul ales după înlăturarea lui Mubarak, vor propune o lege care să oblige autorităţile să acopere monumentele preislamice din Egipt. Măsura nu e, din nefericire, fără precedent.

Cu un deceniu în urmă, în Afganistanul aflat în puterea talibanilor, s-a purces la distrugerea unor statui uriaşe ale lui Budha, vechi de peste o mie de ani, săpate în piatra muntelui. Las la o parte „eficacitatea" economică pentru Egipt, care trăieşte în mare măsură din turism, a eliminării din peisajul cultural a piramidelor şi a Sfinxului. Paguba culturală ca atare este imensă. Umanitatea se vede castrată de valori socotite, pe bună dreptate, universale. Motivul invocat astăzi de salafişti, ca şi odinioară de molahi, este de natură religioasă. A mai fost folosit la incendierea celei mai faimoase biblioteci din antichitate, aceea din Alexandria. Tot din Egipt, şi tot de către islamişti.

Exact acelaşi motiv, considerat, de data aceasta, ideologic, a stat la baza distrugerilor de patrimoniu din timpul comunismului. Se ştie câte biserici cu valoare de patrimoniu a dărâmat Ceauşescu şi câte au fost strămutate sau „dosite". Este evident vorba de acelaşi lucru, religia funcţionând ca o ideologie, iar ideologia ca o religie. În ce o priveşte, cultura a fost în ambele cazuri o victimă colaterală.

Internetul ia locul ideologiei

Din ce în ce mai des în epoca noastră, ideologiei îi ia locul, ca factor de deculturalizare, tehnologia. Mai exact, internetul. Transformarea, inconştientă, desigur, a acestuia din mijloc (neîndoienic, excepţional) în scop în sine are câteva consecinţe extrem de grave şi neluate în seamă decât rareori.

Sub raport cultural, internetul reprezintă o întoarcere la anonimat. Atât în sensul că site-urile nu sunt de obicei semnate de utilizatori, cât şi în acela, derivat, că niciunul dintre aceştia nu revendică vreun drept de proprietate intelectuală. Urmarea imediată este că plagiatul capătă legitimitate.

Unul dintre fondatorii internetului susţinea de curând ideea că l-a conceput ca având un caracter deschis, adică liber de constrângerile tradiţionale din domeniul comunicării, cum ar fi citarea surselor sau ghilimelele. Răspândirea plagiatului a determinat mediile universitare să caute mijloace de contracarare. În multe universităţi există procedee de identificare a pasajelor luate din texte străine, fie că se referă la publicaţii, fie la lucrări în scop didactic ale studenţilor, masteranzilor sau doctoranzilor. Cvasiimposibilitatea de a face aplicabilă legea dreptului de autor la producţiile de pe internet a condus la câteva răsunătoare scandaluri, de pildă, în Germania, unde un ministru a demisionat după ce s-a descoperit că teza lui de doctorat fusese plagiată.

Nu aspectul juridic face însă obiectul articolului de faţă, ci acela pur cultural. Anonimatul întoarce cultura la folclor. Ce este Wikipedia dacă nu o culegere de texte folclorice, neverificabile nu doar sub raportul originalităţii (noţiune socotită astăzi de către mulţi ca desuetă), dar sub raportul corectitudinii ştiinţifice sau pur şi simplu informative? Se propagă astfel o pseudo-cultură de masă. Nu e de mirare că nivelul intelectual scade direct proporţional cu gradul de răspândire a ideilor şi a opiniilor. În loc să creştem capacitatea formatoare, o reducem până la zero. Ca să nu vorbesc de toxicitatea inerentă a unora dintre aceste idei sau opinii.

Cultura nu poate fi democratică în înţelesul că mulţimea opiniilor decide valoarea lor. Referendumul nu are ce căuta în cultură. Tehnologiile actuale de comunicare confundă primejdios valoarea cu succesul şi identifică arta şi ştiinţa cu divertismentul şi popularizarea. Nu există însă cultură adevărată în termeni de rating. Ceea ce garantează importanţa şi perenitatea actului cultural, fie artistic, fie ştiinţific, este spiritul critic, de care internetul este cu desăvârşire cruţat.

"Ce este Wikipedia dacă nu o culegere de texte folclorice, neverificabile nu doar sub raportul originalităţii (noţiune socotită astăzi de către mulţi ca desuetă), dar sub raportul corectitudinii ştiinţifice sau pur şi simplu informative?"