Cruciadă sau Comerţ? Banii mai presus de religie în timpul Cruciadelor

Primele imagini ce ne apar în faţa ochilor când ne gândim la cruciadele medievale sunt dominate de război şi violenţă: victoria primilor cruciaţi într-un Ierusalim plin de sânge după măcelul din 15 iulie 1099; armata cruciată învinsă, 88 de ani mai târziu, pe câmpul de luptă de la Hattin; Baibars, sultanul nemilos al Egiptului, sigilând porţile Antiohiei pe 19 mai 1268 înaintea masacrării creştinilor din interiorul cetăţii.

Cu aceste imagini în minte, ne-am putea gândi la acea perioadă ca fiind o epocă a războiului total între Islam şi Occident, o epocă a conflictului hrănit de ură şi violenţă reciprocă. Aceasta era viziunea cruciaţilor care promovau noţiunea unei inevitabile ciocniri a civilizaţiilor: Europa, pe de o parte, lumea musulmană, pe de altă parte. Dar este oare această concepţie conformă cu realităţile lumii medievale?

Moartea profetului Muhammad în 632 a fost urmată de expansiunea rapidă a Islamului. Hoarde mobile de nomazi arabi s-au extins într-un timp foarte scurt dinspre peninsula arabică înspre Palestina, Siria, Irak, Iran şi Egipt. După un secol, valul de expansiune pierdea deja din energie, dar câştigurile au continuat: la mijlocul secolului al VIII-lea, Islamul se întindea de la graniţele vestice ale Chinei până în Spania. Noul mileniu i-a găsit pe musulmani stabiliţi incusiv la marginile Europei occidentale, cu precădere în peninsula Iberică şi în Sicilia.

Cei dispuşi să caute dovezi ale contactelor constructive şi benefice dintre Islam şi lumea creştină se orientează către aceste două zone de frontieră. Aici există dovezi abundente despre schimburile interculturale şi fuziunea artistică dintre cele două lumi. Prin contrast, povestea cruciaţilor este unidimensională, hrănită din ideologia războiului sfânt împotriva păgânilor. De fapt, această viziune subestimează complexitatea războiului pentru Ţara Sfântă care a început în 1095, cu apelul la cruciadă lansat de Papa Urban al II-lea, şi s-a terminat în 1291 odată cu prăbuşirea statelor latine din Orient.

Tărâmul De Peste Mări, între conflicte religioase şi alianţe inedite

La sfârşitul primei cruciade, în îndepărtatul Levant au luat naştere patru state creştine. Aceste enclave latine (catolice) izolate în mijlocul lumii musulmane au rezistat timp de două secole şi au ajuns să fie cunoscute sub denumirea franceză de Outremer (Tărâmul De Peste Mări). Fascinanta istorie a acestor aşezări fragile scoate în evidenţă lupta pentru supravieţuire a creştinilor împotriva musulmanilor din Mediterana Orientală, dar relevă şi numeroase exemple de interacţiuni non-violente dintre creştini şi musulmani ce contrazic ideea generală a unei lumi aflate în permanent conflict.

Statele cruciate au fost asimilate lumii şi politicii levantine foarte repede, ambele părţi dând dovadă de o dorinţă pragmatică de a se înţelege, chiar de a se alia cu presupuşii lor duşmani atunci când raţiunea o cerea. Astfel, în 1108, la mai puţin de un deceniu după brutalul jaf cruciat din Ierusalim, latinii din Antiohia luptau alături de trupele musulmane din oraşul vecin Alep împotriva unui duşman comun: o ciudată coaliţie formată din trupele creştine ale statului latin rival, Edessa, şi irakieni din Mosul.

Mai mult, au existat contacte între creştini şi musulmani la un nivel şi mai personal. La începutul secolului al XII-lea, nobilul Robert fitz-Fulk Leprosul din Antiohia a dezvoltat o prietenie apropiată cu un lider turc, Tughtegin din Damasc. Această prietenie a dat naştere alianţei de scurtă durată dintre cele două oraşe din 1115, dar în 1119 cei doi se înstrăinaseră. Când Robert a fost luat prizonier şi dus la Damasc, nu s-a bucurat de clemenţă din partea vechiului său prieten. De fapt, se spune că atunci când Robert a refuzat să renunţe la religia sa, Tughtegin l-a decapitat cu mâna sa pe fostul aliat, apoi i-a folosit craniul drept pocal.

În ciuda numeroaselor ciocniri, musulmanii şi creştinii erau dispuşi să negocieze armistiţii temporare şi benefice reciproc. Se pare că însuşi Saladin, care a ajuns la putere în Siria în 1174, pe baza promisiunii continuării jihadului şi care denunţa în mod repetat obiceiul de a ajunge la înţelegeri cu latinii, a colaborat în secret cu inamicul creştin.

Evaluarea acestor înţelegeri, armistiţii şi chiar alianţe dintre cele două lumi trebuie făcută cu grijă. Ele nu reprezintă încercări de a ajunge la o pace durabilă între Islam şi Occident, ci simple oportunităţi. Şi în Evul Mediu diplomaţia era tot o armă, folosită pentru a obţine avantaje sau pauze pentru recuperarea forţelor înaintea reluării ostilităţilor. Cu toate acestea, este surprinzător cum, chiar şi în contextul unei lupte mai mult ideologice pentru Ţara Sfântă, susţinerea războiului total împotriva inamicului a fost imposibilă, poate chiar indezirabilă.

Citeşte continuarea pe historia.ro