CRONICĂ „Fotbal infinit”, regizat de Corneliu Porumboiu şi proiectat la Berlinală, un eseu vizual despre idealul unui personaj captivant, din Vaslui

„Fotbal infinit” al lui Corneliu Porumboiu, a fost proiectat la Berlinală 2018, la secţiunea Forum. Fotbalul pare să fie un pretext, documentarul lui Porumboiu fiind mai degrabă un eseu vizual despre artiştii anonimi, despre cei a căror gândire este preocupată de subiecte care ies din tiparul sorţii lor. Artistul este, în acest caz, Laurenţiu Ginghină, funcţionar la Prefectura Vaslui, dar care gândeşte regulile unui nou sport, derivat din fotbal.

Corneliu Porumboiu aduce pe marile ecrane un personaj român cu totul şi cu totul neconvenţional,având în vedere raportul dintre situaţia lui în lume şi preocupările gândirii sale. Laurenţiu Ginghină a studiat sociologia şi este funcţionar la Prefectura Vaslui. Şi-a dorit să joace fotbal, însă, în 1986, şi-a rupt piciorul. A vrut, după cum îi povesteşte lui Porumboiu, să plece să lucreze în America, însă prăbuşirea turnurilor gemene avea să îi dea peste cap şi acest plan. 

Ginghină s-a resemnat doar parţial, doar în plan fizic, căci gândirea lui, acolo, în inima Vasluiului, a continuat să clădească un proiect pasional: de peste aproape 30 de ani, vrea să schimbe regulile fotbalului pentru a oferi mai multă libertate mingii. E conştient că FIFA nu ar accepta niciodată schimbările propuse de el, pentru că, în viziunea sa, mingea e vedeta, nu jucătorii cărora le diminuează mobilitatea prin trasarea de diverse linii pe teren, respectiv prin împărţirea lor în subechipe care rămân doar într-o anumită zonă a terenului.

Probabil că una dintre cele mai interesante propuneri- sau una dintre cele mai interesante argumentaţii- ale lui Ginghină o reprezintă rotunjirea colţurilor terenului pentru ca jucătorilor să le fie mai simplu să se desfăşoare în zonele în care, acum, sunt colţurile terenului. Ideea rotunjirii lor vine, după cum spune Ginghină, pe filiera filosofiilor orientale.

Protagonistul conştient de propria-i ciudăţenie

Protagonistul lui Porumboiu este fascinant- mimica feţei când vorbeşte despre fotbal şi felul în care face acest lucru sunt de natură să blocheze spectatorul. S-ar aştepta poate, la ceva mai superficial, dar nu, totul e profund, fiecare regulă în plus fiind necesară pentru îmbunătăţirea jocului în sine. Pentru că personajul este atât de captivant, regia lui Porumboiu pare că nu există, însă văzând filmul îţi dai seama că tocmai asta a fost sclipirea: subtilitatea lui în această odă pentru libertate artistică în fond, căci, după cum a declarat chiar regizorul după proiecţia filmului, el îl vede pe Ginghină în primul rând ca pe un artist.  

Filmul este, practic, un interviu luat protagonistului în cadre cheie ale vieţii sale: pe terenul unde, în 1986, îşi rupea piciorul, în uzina unde, în ultima zi a anului 1987 avea un alt accident, la Prefectura unde distribuie corespondenţa, în sala de sport unde îşi pune în aplicare regulile, în casa lui, respectiv în casa tatălui său. 

De asemenea, felul în care apare Laurenţiu Ginghină pe ecrane se datorează lui Porumboiu, nu doar în calitatea sa de regizor, ci şi în cea de cunoştiinţă, căci fratele personajului este un prieten bun din copilările al acestuia. 

Protagonistul din „Fotbal infinit” este conştient de ciudăţenia preocupărilor sale, fapt care îl face cu atât mai interesant. Când vorbeşte despre supereroii din benzile desenate americane, Superman şi Spiderman, despre felul în care viaţa lor palpitantă ca eroi este într-un total contrast cu cea de indivizi nebăgaţi în seamă, cu slujbe plictistioare, Ginghină pare a vorbi chiar despre filmul în care se află. 

Banalitatea din spatele marilor schimbări

„Fotbal infinit” poate fi văzut fie ca o banalitate extremă, fie, dimpotrivă, ca  un film despre o oarecare tensiune între regulile deja stabilite şi regulile personale, despre micile lumi pe care ni le construim fiecare, cu grijă şi cu devotament, dar şi despre micile accidente cu urmări, cel puţin interioare, imense.

Legat de aceste accidente, chiar Porumboiu este surprins în timpul  filmărilor: în casa tatălui lui Ginghină găseşte o poză pe care acesta i-o făcuse la propria nuntă, pe care o mărise şi o înrămase. Porumboiu rămâne uluit şi, ca un Toma necredinciosul, întreabă de ce se află acolo, de ce este mărită, dacă ştia că va veni în vizită şi au scos-o special. Bătrânul îi răspunde însă liniştit, că pe el, cât a făcut poze, l-a interesat să surprindă fenomenul, nu oamenii. 

Dovada cea mai clară, pentru sceptici, că „Fotbal infinit” nu e un film doar despre fotbal, este şi finalul, în care Laurenţiu Ginghină discută despre teme serioase din filosofie, făcând trimiteri la mitul peşterii al lui Platon, respectiv la termeni din Vechiul Testament, toate pe fundalul unei şosele care şerpuieşte printr-un sat. „Fotbal infinit”, pentru că gândurile la regulile libertăţii (pe un teren de fotbal sau în viaţa- ca- un- teren), la actul de creaţie, la accidentele mici care duc la schimbări mari, sunt infinite- mutări şi permutări infinite, toate, în sufletul unui vasluian, la program, într-o prefectură. 

„Fotbal infinit”, în regia lui Corneliu Porumboiu, intră în cinematografe, începând cu 9 martie.