Cronică despre originea poporului român, dezvăluită în cea mai recentă carte a lui Ovidiu Pecican FRAGMENT
0Apărută la finalului anului trecut, în colecția Istorie a Editurii Humanitas, cartea „Românii: stigmat etnic, patrii imaginare. O căutare istorică“, scrisă de istoricul Ovidiu Pecican, încearcă să dezlege misterele surselor istorice medievale și moderne care stau la baza originilor românilor. Cartea poate fi achiziționată de la orice librărie, dar și online de pe libhumanitas.ro
La adăpostul zidurilor mănăstirilor sau conacelor boierești moldo-valahe, ale cancelariilor maghiare și ale palatelor voievodale s-a desfășurat timp de secole un război nevăzut. Un război neobosit, subtil și crâncen. Războiul pentru origini. De unde venim? Cine a fost aici mai întâi? Cine poate să-și ceară drepturi și întâietate? Războiul acesta este cu atât mai cumplit, cu cât unele cronici și documente, probabil maghiare, preluate și folosite și de unii cronicari români, vorbesc despre venirea cândva, târziu, a românilor ca tâlhari trimiși în ajutor ungurilor contra invadatorilor din estul sălbatic. Oroare, rușine, ofensă, strigă cronicarii și cărturarii români, care nu întârzie să aducă ei înșiși dovezi ale vechimii antice daco-romane și ale continuității românilor în aceste locuri, ca scut contra pretențiilor politice și teritoriale ale vecinilor mai puternici. Dovezi pentru mândria care începea să fie națională.
Volumul de față este o analiză a tuturor acestor surse medievale și moderne, plasate în timp, spațiu și context cultural-politic. Este o scufundare în adâncurile scrisului istoric central- și est-european; Ovidiu Pecican încearcă să ajungă la izvoarele care au iscat toate aceste controverse și lupte istoriografice timp de câteva veacuri.
Cine suntem? De ce originile românilor sunt atât de obscure? Care sunt legendele și evenimentele istorice de la care au pornit primele cronici defăimătoare? E oare vorba despre rea-credință, sau despre imaginația scăpată din frâu a unor secretari și copiști din Evul Mediu? Care a fost rolul românilor în apărarea Regatului Ungar? Care sunt argumentele cărturarilor „naționaliști“? Răspunsul la aceste întrebări și la multe altele, pe care nimeni nu și le-a pus până acum, le aflăm din paginile unei cărți de istorie scrise ca o poveste fără sfârșit.
Fragment
În căutarea unei scrieri dispărute. O cronică maghiară de care știu numai moldovenii…
Mi‑au plăcut mereu cronicile. Acolo găsești nu doar fapte, evenimente, personalități din trecut în plină acțiune, ci și referiri la atmosferă, la felul de a gândi al oamenilor din alte vremuri, chiar referiri la lucruri care nu s‑au mai petrecut, dar care se credea că ar trebui să se întâmple. Pe scurt, la capătul celălalt al unei cronici pe care o citești se află cel care a scris‑o, cunoscut sau necunoscut, cu felul lui de a vedea și de a gândi, cu intențiile lui clar expuse ori numai posibil de intuit. Astfel, istoria devine o poveste spusă de cineva pentru altcineva, de la om la om. Cu realități, dar și cu năzuințe, cu neînțelegeri, cu false interpretări, cu proiecte; cu toată complexitatea dintotdeauna a minții și a felului de a fi al omului.
Alesesem să devin istoric tocmai pentru a înțelege mai bine oamenii trecutului, cu atâtea minunate și fascinante secrete pe care vremurile de odinioară nu le dezvăluiseră încă, dar și cu spectacolul fascinant al vieților palpitând de speranță, de strădanii, de lumi care o pregătiseră pe a mea.
Într‑una din zilele tinereții mele citeam a nu știu câta oară începutul cronicii pe care mai toată lumea o atribuia lui Grigore Ureche, socotind – din inerție sau poate din respect față de ultimul ei editor serios, P.P. Panaitescu – că lucrurile nu puteau fi altfel decât afirma istoricul editor. Și asta pentru că, de fapt, un lung șir de autori, de la stolnicul Cantacuzino și Miron Costin, dar mai ales de la Dimitrie Cantemir încoace, mai toți înaintașii editorului postbelic al cronicii socoteau corect același lucru. Acolo, foarte aproape de început, în șirul poveștilor despre originile țării și ale poporului, un necunoscut, pe nume Simion Dascălul, aproape un contemporan al cronicarului, adăugase două scurte capitole care sunau ca o pecete cu fierul roșu pe pielea sfârâind a fiecărui român. (…)
Paginile lui Simion Dascălul din cronica socotită a fi a lui Grigore Ureche mă intrigau nespus. Mi se părea că de acolo, din chiar acel punct dureros s‑a născut întreaga cultură istorică românească modernă și că mai toate sintezele noastre despre trecutul poporului și al țării sunt nimic altceva decât încercări de răspuns la afirmațiile făcute de Simion…