Cronică de moravuri: Trandafir sălbatic
0Aveam în jur de 13 ani când am cunoscut-o pe Ulvine, profesoara cu care am făcut pentru o vreme ore de limbă şi literatură germană.
Ieri. Ulvine se bucura de o remarcabilă sensibilitate poetică. Declama cu patos şi exuberanţă poeme germane, fiind, altminteri, o fire mai degrabă rezervată. După ce recita o poezie, respira profund, extenuată, ca un medium care îşi revine în simţiri şi mă privea tragic, îndelung, sperând (zadarnic) să întrezărească o urmă de extaz poetic pe chipul meu.
Mă simţeam fie inert, frigid, greoi - nereuşind să mă inflamez corespunzător, nici chiar la auzul celor mai sublime versuri, fie ipocrit, cabotin, mincinos - atunci când mă străduiam să-i ţin isonul, oftând cu alean sau privind melancolic în gol. Obişnuia să mă întrebe, indiscret şi răscolitor, nu atât ce am înţeles, ori dacă îmi place, nici dacă mi-e clar textul german, ci, pur şi simplu, ce anume simt.
Gâtuit de jenă (şi nu de emoţie, cum credea ea) nu reuşeam decât să îndrug, cu jumătate de glas, banalităţi. Mă simţeam tot mai neghiob, un caz de insensibilitate artistică crasă. Aşa am petrecut zile, săptămâni şi luni, exersând fără speranţă patosul, starea de graţie şi trăirea poetică, sub privirile de foc şi de gheaţă ale lui Ulvine.
Şirul întâlnirilor noastre a culminat cu poezia lui Goethe Heideröslein (Trandafir sălbatic). Începea să recite pe un ton firesc, natural, în registrul originilor folclorice ale poeziei şi culmina intonând rar şi apăsat, visceral, cu gravitate incantatorie refrenul: Röslein, Röslein, Röslein rot, /Röslein auf der Heiden. Moment în care ochii i se umpleau de lacrimi, iar stânjeneala mea depăşea orice limită.
Azi. Într-o bună zi, pe când Ulvine îmi recita pentru a nu ştiu câta oară Heideröslein, devenită un fel de rugăciune la sfârşitul orei, soarele după-amiezii a ajuns în dreptul ferestrei, strălucind direct în ochii mei. Am clipit des, orbit de lumină, dar nu am reuşit
să-mi feresc privirea. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Ulvine m-a privit înduioşată. Credea că a reuşit, în sfârşit, să mă facă să plâng. Trandafirul sălbatic, frânt de băiatul cel rău, era răzbunat.