Cronică de moravuri: Haine groase

Dincolo de mode şi criterii estetice, se poate observa o tot mai mare inadecvare a îmbrăcămintei, mai precis, o legătură tot mai puţin evidentă, previzibilă şi necesară între vremea de afară şi felul în care lumea se îmbracă.

Ieri. Din peisajul clasic de iarnă făceau parte, nu în ultimul rând, oamenii înfofoliţi, încotoşmănaţi, îmbrăcaţi gros, cu fulare, căciuli, mănuşi şi paltoane.

Iar ieşitul din casă era precedat, asemenea unei incursiuni în necunoscut, de citirea termometrului, de priviri îngrijorate pe fereastră, de ultime ajustări vestimentare asistate de cei apropiaţi - asemănătoare cu echiparea de către un ajutor dinafară a scafandrului de mare adâncime - şi de insistenţele personajelor feminine de a purta fular-mănuşi-ceva pe cap. Ieşeai într-un spaţiu imprevizibil, potenţial ostil, şi te pregăteai în consecinţă.

Azi. De când distanţele au devenit tot mai scurte, modalităţile de transport mai vaste şi accesibile, casele şi birourile mai călduroase, de când se zvoneşte că planeta se încălzeşte şi că iernile nu mai sunt ce au fost odată, lumea se îmbracă tot mai lejer, chiar şi în toiul iernii.

Vezi, astfel, mai ales în marile oraşe, tot mai multe siluete încălţate cu pantofi de vară, mustind de zloată, fără paltoane, doar cu sacou, cămaşă şi cravată, cu faţa şi mâinile vinete de frig, cu fulgi în păr, care înaintează precipitat şi nesigur pe gheţuşul hibernal, prin ger şi viscol, pe rute binecunoscute: din casă în maşină, din parcare la birou, de la birou la masă şi din nou acasă.

Creşterea gradului de civilizaţie şi a confortului termic par să fi dereglat regimul hainelor şi încălţărilor. Gradul tot mai avansat de civilizaţie se aseamănă, în mod paradoxal, tot mai mult cu barbaria: oamenii viitorului vor umbla, pesemne, din nou, goi.