Corespondenţa Eugeniei Vodă. Ce înseamnă un weekend la Cannes?

Ce înseamnă un weekend la Cannes? Sincer, nu înseamnă absolut nimic, din simplul motiv că, odată intrat în maşinăria (infernală, aş spune, dar nu m-ar crede nimeni!) a proiecţiilor, a conferinţelor de presă, a evenimentelor de tot felul, timpul se concentrează şi se măsoară altfel: noţiunea de weekend dispare, sîmbăta şi duminica sunt simple zile de festival, la fel de ticsite şi de colorate ca toate celelalte.

Prin filmele lui, Cannes-ul devine o oglindă a lumii, un caleidoscop de imagini, de locuri, de stări de spirit de pe tot globul; paradoxul e că tocmai locul destinat să fie o cutie de rezonanţă a lumii e de fapt „o insulă plutitoare”, o lume obsedată de cinema, o lume închisă în această obsesie devoratoare, ca şi cînd tot universul ar începe şi s-ar termina cu nimic altceva decît cu ideea de cinema...

Plonjînd dintr-o ficţiune în alta, ce „recomandări de weekend” s-ar putea face, ca pentru un Cannes ideal? Cazarea recomandată: hotel Carlton, suita Sharon Stone, botezată astfel după numele unei foste locatare: e concepută ca o vastă cabină de vapor, cu canapele albe şi cu hublouri prin care se vede, foarte aproape, Mediterana! Fosta locatară tocmai a anunţat că anul ăsta nu mai vine, în semn de protest, pentru că aici, pe Croazetă, şi-a făcut de cap şi a devenit capul răutăţilor celebrul Weinstein, hărţuitorul sexual care l-a eclipsat total pe Strauss-Kahn!... O dată rezolvată cazarea, recomandarea de masă ar fi un restaurant apreciat şi de Variety şi de Hollywood Reporter, foarte bun şi simpatic şi plin, pre numele său Caveau 30, plasat în apropierea portului. Dacă tot suntem în port, recomand şi o trecere în revistă, la pas, a yachturilor aliniate lîngă Palatul festivalului, unul mai luxos decât altul, cu nume îndeobşte feminine... Apropo de „feminin”, Cannes-ul 2018 pare şi ediţia unui feminism dezlănţuit, deplasat, superficial, retoric şi gongoric. Preşedinta juriului, superba Cate Blanchett, o actriţă atît de talentată, dar şi feministă angajată (nimeni nu e perfect!), şi-a început discursul pe scenă, în loc de „Doamnelor şi domnilor”, cu „Doamnelor, doamnelor, doamnelor”!... Mă întreb cum li s-ar fi părut lumea noastră, aşa cum se prezintă ea azi, celebrilor manifestanţi din mai `68, dacă, prin absurd, ar fi văzut-o într-un film? Mi-e teamă că li s-ar fi părut un film prost!

De văzut, neapărat, în acest sens, un documentar de lungmetraj, în afara Competiţiei, zis „Pe drum”: la cincizeci de ani după incendiarul mai ’68, regizorul filmului de acum, Romain Goupil, fost lider al liceenilor protestari, pleacă într-o „traversare a Franţei”, însoţit de faimosul revoluţionar demult îmblînzit, Daniel Cohn-Bendit... Doi „bătrîni copii ai lui ’68”, cum le place să se prezinte, descoperind cotidianul Franţei de azi, descoperindu-şi ţara, cu crizele şi cu oamenii ei... E o idee!

O idee de invidiat au avut şi patru regizori thailandezi, care au venit cu un film compus din patru scurt-metraje, în care fiecare îşi imaginează cum va arăta ţara lor peste 10 ani...Ar fi un exerciţiu interesant şi pentru filmul romanesc..., cum şi-ar imagina că va arăta plaiul strămoşesc peste 10 sau peste 100 de ani?

Dar cea mai bună idee, în materie de documentar, a avut-o... Vaticanul, coproducătorul unui film cu şi despre Papa Francisc, atunci cînd a încredinţat misiunea unui regizor - şi nu orice fel de regizor, ci însuşi Wim Wenders (printre altele Palme d’or la Cannes, pentru „Paris Texas”, în ’84). Un cineast adevărat şi o călătorie iniţiatică, sub semnul cuvintelor Papei: „Blîndeţea nu e o slăbiciune. E o forţă.” De aplicat. Sau măcar de încercat. Cel puţin în weekend!