Foto Constantin Tănase, artistul care s-a ridicat din sărăcie și a inventat hazul de necaz. „Îmi puneam în ghete niște cartoane, care țineau loc de talpă“

Constantin Tănase a fost omul vremurilor sale. Și-a trăit mare parte a tinereții în mizerie și sărăcie, fără mâncare și fără căldură, doar pentru a-și putea ține în viață visul de a fi actor. Nu a crezut în noroc și a muncit mereu – pentru mai mult și pentru mai bine. Constantin Tănase a făcut românii să-și găsească speranța şi optimismul prin cupletele, satirele și vodevilurile sale. Ne-a învățat că puțin haz de necaz este o formă de supraviețuire, ba chiar și o formă de protest – și nu l-au împiedicat nici războiul, nici cenzura să spună asta toată viața.

Dacă despre veșnicie se spune că s-a născut la sat, atunci comedia cu siguranță s-a născut într-un orășel de provincie – la Vaslui mai exact. Pe 5 iulie 1880, când soarele era dogoritor, în casa lui Ion și a Elenei venea pe lume singurul lor băiat, Constantin. Tatăl lui era laborant la farmacia Ortenski, singura din localitate, iar mama se ocupa cu îngrijirea gospodăriei și, mai ales, cu educația micuțului zvăpăiat. Toată copilăria i-a fost presărată cu cântecele și poveștile mamei, așa cum avea să-și aducă aminte peste ani – iată, așadar, primul său mentor în lumea artei.

Năsăilă, „actiorul“

Apetitul pentru artă, dar mai ales pentru teatru, tot din timpul copilăriei l-a căpătat. Era nelipsit când fanfara era la datorie, dar mai ales când trupele de teatru aveau reprezentație. „De câte ori veneau trupe de teatru în Vaslui, căutam prin toate mijloacele posibile să trag eu cortina, aceasta fiind pe vremea aceea cea mai mare fericire pentru mine; profitam de faptul că înainte de spectacol fanfara militară cânta – pentru reclama spectacolului – vreo câteva marşuri în faţa intrării şi, când muzica se termina, puneam şi eu mâna pe contrabas, mă băgam printre soldaţi şi aşa ajungeam pe scenă lângă funia cortinei“, povestea Constantin Tănase într-un interviu pentru revista „Rampa“ în 1932.

Ba mai mult, fascinația lui s-a transformat într-un vis care i-a devenit destin: „Într-o vară s-a nimerit să vie la Vaslui trupa lui Segalescu, care juca în idiș. Cum s-a întâmplat să le lipsească un actor, și cum eu stăteam la repetiție și pe deasupra mai știam și ceva idiş, mi-au pus o burtă, mi-au lipit niște mustăți și astfel am jucat rolul unui cârciumar – căci, deși eram copil, totuși mă dezvoltasem de timpuriu și aveam aproape aspectul unui om matur“. Nu s-a ales cu nimic, doar că atunci a realizat că vrea să fie actor: „Tata îmi spunea să mă fac împiegat la gară, vroia să mă vadă cu șapcă roșie și instalat la casa mea. Ca să mă fac însă «actior», cum spunea el, nici vorbă. Totuși, actorul a încolțit în mine pe negândite“.

Tănase a fost de mic un copil voinic și mult mai răsărit decât cei de-o seamă cu el. Așa îi era neamul, de oameni înalți ca brazii și longevivi: bunicul său și frații bunicului s-au stins din viață la peste 100 de ani. Constituţia mai robustă l-a făcut să se remarce la școală, dar și să fie „cel mai tare la gimnastică“, după cum spunea mai târziu, când deja era mare artist în Capitală. Nu era nici printre premianții clasei, însă inteligența nativă și carisma l-au ajutat să depășească dificultățiile studiilor riguroase. Școala sau, mai degrabă, recreațiile au venit și cu porecle diverse. Una anume s-a ţinut de el toată viaţa – şi a ajuns şi până în zilele noastre. După școală, Constantin și un coleg mergeau la Mehmet, un bragagiu turc care vindea nu doar bragă, ci și rahat şi baclavale. Copiii cereau, consumau, și apoi, când să achite bunătăţile, atleticul Tănase fugea, iar colegul lui spunea că nu el trebuia să plătească, ci băiatul care fugise. Figura s-a tot repetat, până când turcul a venit să-i reclame la școală. Tot Liceul „Mihail Kogălniceanu“ a fost scos la careu, însă portretul-robot făcut de păgubit a fost edificator: „Unu’ cu nasu’ mare“. Era clar cine era autorul șotiilor, dar Tănase nu s-a ales atunci decât cu o muștruluială zdravănă și cu o poreclă pe viață: Năsăilă.

Constantin, ajuns deja flăcău în toate puterile, trebuia să dea la armată. Nu i-a ieșit căci nu a trecut vizita medicală – pare-se că nu din cauza lui, ci pentru că oponentul lui era un fiu de colonel. „Bine, domnilor! Pe mine să mă respingeţi la comisia medicală? Dreptu-i? Dacă voiaţi să scăpaţi de mine aveaţi destulă ocazie la istorie, la matematică! Da’ sănătate am, slavă Domnului, că de mă înfurii şi dau un pumn în perete s-alege praful de el!“, a reacționat Tănase. Astfel că Năsăilă a ajuns din nou la școală, mai exact la Liceul „Nicolae Bălcescu“. De acolo, pentru puțin timp, el a ținut locul unui bun prieten la catedră, ca învățător: mai întâi la „școala din comuna Cursești, plasa Rahova, în împrejurimile căreia au avut loc vestitele lupte ale lui Ștefan cel Mare“ și apoi în cătunul Hârșoveni, comuna Poenești. „Învățătorul cu nasul mare“, cum era cunoscut de părinți și de copii, a avut succes în rândul celor mici: „De la început mi-am dat seama că numai cu duhul blândeții voi putea atrage copiii spre școală. Și, de aceea, pentru început, am pus mai mult temei pe muzică și gimnastică. Eram puțin psiholog, știam ce pățisem eu. Metoda mea a plăcut copiilor, și de unde învățătorii trăgeau elevii cu arcanul, acum veneau toți de bună voie“. Însă felul jovial al lui Tănase nu a plăcut celor de-ai locului, astfel că a fost dat afară.

Cinci lei pentru un vis

Viața era grea pentru un tânăr de doar 19 ani, așa că Tănase și-a luat inima-n dinți și a mai încercat din nou la armată. De data asta a fost cu noroc: a fost repartizat la Regimentul 1 geniu din București, cu prezentare din octombrie 1899. Anii de cazarmă au fost plini și grei, dar cel mai important e că a reușit să răspundă „Prezent!“ și artei. A cântat în corul bisericii Popa-Tatu și acolo, în unitate, a încropit o mică trupă de teatru ostășesc, apreciată și susținută de superiori. De la un coleg de cor a aflat de existența a ceea ce considera el a fi poarta spre paradis: Conservatorul, pe atunci locul unde învățai ce înseamnă scena, de la teatru la muzică. Deși nu avea de niciunele, visa cu ochii deschiși la cum ar fi dacă ar fi... Și iată că, nesperat aproape, în ultima zi de înscriere, de la Vaslui a primit 5 lei care însemnau „taxa și trei cornuri la 1 ban“.

În ziua examenului se adunase lume multă în curtea școlii de pe strada Brezoianu: care mai de care mai eleganți și cu mai multe emoții. Doar al nostru Năsăilă părea degajat și lipsit de orice interes pentru aparențe – venise îmbrăcat în costumul militar, dar nu pentru că așa a vrut, ci pentru că nu avea alte haine. Printre viitorii studenți se afla și Ion Manolescu, care mai târziu avea să scrie: „În această forfotă de băieți și fete, ne-a atras atenția un tânăr, poate cu vreo doi-trei ani mai mare decât noi. Era înalt, voinic și purta uniformă militară. Pe când noi toți eram înfricoșați și agitați de examenul care ne aștepta, el părea sigur pe sine și vorbea tare cu fiecare, de parcă ne-ar fi cunoscut de când lumea“.

În comisie, unul și unul: Ştefan Sihleanu (directorul Teatrului Național), C.I. Nottara (profesor de artă dramatică), Aristizza Romanescu (profesoară de artă dramatică), Alexandru Davila (dramaturg) şi Eduard Wachmann (directorul Conservatorului). Intrarea, în ordine alfabetică. Când și-a auzit numele, cu vocea gâtuită, a răspuns ca la armată și a intrat. Pregătise fabula „Naiul, cobza și vioara“ și, după cum își aducea aminte mai târziu, a imitat toate instrumentele. Juriul era în dubii, așa că Davila l-a întrebat dacă mai are și altceva pregătit. Răspunsul, spus cu umor detașat, a fost unul câștigător: „Ce să vă mint că mai știu?“. Nottara conchide: „Ăsta are în el un comic natural – vorbește doar și râzi de el“. Lista admișilor a fost afișată o oră mai târziu: „Când m-am întors să văd rezultatul, am citit că la dramă a fost admis Manolescu Ion, iar la comedie, Tănase Constantin. De bucurie am fumat restul unei țigări bine păstrată în buzunarul din dreapta al vestonului“.

Sărăcia, bat-o vina!

Am putea spune că epoca vremurilor rele se încheiase pentru Constantin Tănase, dar nici vorbă. Sărăcia îi umbrea reușita de a fi student la Conservator și, mai ales, la clasa lui Nottara. Mult timp a avut parte doar de camere friguroase și pline de igrasie, pe care le închiria cu bunul lui prieten, Bârlogeanu. De cele mai multe ori, așteptau să treacă ziua pentru a uita de foame și așteptau apoi să treacă noaptea pentru a uita de frig. Umbla aproape în zdrențe, iar încălțămintea și-o repara seară de seară: „Aveam grijă în fiecare dimineață să-mi pun în ghete niște cartoane, care-mi țineau loc de talpă. Seara le schimbam, și așa, în fiecare zi aveam pingele noi“. Pentru un covrig, ajunsese să străbată străzile Bucureștiului, ca vânzător de unsoare pentru copitele cailor.

Subnutrit și înfrigurat, Tănase nu lipsea de la niciun curs, chiar dacă absolvirea părea o misiune imposibilă. Încă de la primele ore, profesorul Nottara i-a avertizat pe cursanţi: „Grea meserie v-aţi ales! N-o să vă fie drumul presărat cu trandafiri. Pretenţiile ce se fac actorului sunt nenumărate: grija respiraţiei, grija sănătăţii şi a fizicului, ireproşabila conduită morală şi atâtea altele. Un lucru e sfânt: dacă nu muncești, zi de zi, ca un salahor, nu răzbești. Gloria actoricească nu se câştigă stând tolănit la cafenea, bând şvarţuri. Are să fie greu, flăcăilor, până o să ajungeţi în vârful dealului“. De voie, de nevoie, Tănase se întoarce la hainele militare și acceptă mai multe munci, însă fără a neglija actoria: era plutonier în Regimentul I de geniu, grefier al comisiei de disciplină, comandant al pompierilor, ajutor al ofițerului care se ocupa cu îmbrăcămintea, corist la biserica Popa-Tatu, câteodată figurant la Național, elev la Conservator.

Tănase părea definiția perfectă a proverbului cum că norocul și-l face omul cu mâna lui: au început să vină și repartizările în roluri, din ce în ce mai numeroase. După mai multe reprezentații în provincie, inclusiv una la Sinaia, în „O noapte furtunoasă“ – și nu oricum, ci chiar în fața lui I.L. Caragiale –, Constantin Tănase trece examenul de absolvire, în vara lui 1905. Avea 25 de ani și era actor cu acte în regulă. De bucurie, a mers la fotograf și a făcut două poze: una în uniformă de plutonier de geniu, cu chipiu decorat cu pampon și sabie la purtător, una în costum închis până sus, cu lavalieră neagră, așa cum se purta în rândul artiștilor. A trimis cele două poze drept dovadă la Vaslui, cu mesajul „Mamă, tată, sunt bine!“, și a demisionat din armată.

„Ascundeți muștarul că vin actorii“

Ca proaspeţi absolvenți, nici el, nici colegii lui nu prea aveau șanse la teatrele bucureștene, majoritatea fiind pline de actori cu state vechi, dar mai ales cu invitați din Occident. Așa că Tănase, Belcot și Manolescu au plecat în turnee în țară, ca membri în diferite trupe de teatru. Vremurile tot grele rămăseseră: nu aveau niciun chior în buzunar și abia se descurcau de la zi la zi. „Huruitul trenului, îmbulzeala din vagoanele de clasa a treia, mirosul lor specific de tutun prost și de trupuri asudate, hotelurile mizere, unde trebuia să împart camera cu unul sau doi colegi, ca să ne revină mai ieftin, sălile de teatru rău luminate și abia încălzite iarna, scena îngustă, mică, pe care abia te puteai mișca, cabinele puține și reci, iar după spectacol – birtul pustiu, unde unicul chelner îți servea în silă o mâncare sleită... apoi goana la gară, ca să prindem trenul de noapte, toate acestea ajunseseră pentru mine un adevărat chin“, nota Manolescu în 1907. Și lucrurile nu aveau să se îndrepte. Un an mai târziu erau atât de săraci încât furau din restaurantele gărilor resturile de pâine cu muștar. „Ascundeți muștarul că vin actorii“ era doar trista realitate.

Și așa a ținut-o Tănase câțiva ani – din trupă în trupă, din oraș în oraș, din sărăcie în sărăcie. Prietenii și mentorii săi își găsiseră câte un loc călduț, care pe unde a putut, la câte un teatru din București – Nottara, Liciu și Belcot semnaseră cu Naționalul. Lui Năsăilă, norocul i-a surâs tocmai la Brăila, unde, alături de Alexandru Bărcănescu, G. Niculescu-Basu, Robert Frank și P. Ghimpețeanu, înființează Asociația Lirica, al cărei director de scenă era chiar el. Seară după seară umpleau sălile de spectacole, iar lumea începea să îl recunoască, ba chiar să vină special pentru el. Apoi, trupa pleacă, după obicei, în țară. Cuceresc marile orașe și apoi Bucureștiul: „Niciodată până la noi – și aceasta o spun fără modestie – cred că n-a văzut Teatrul Liric din București alt succes mai mare ca spectacolul cu opereta Viceamiral. Se spune că Bucureștiul a cunoscut cele mai fastuoase montări pe care le văzuse până atunci“, scria entuziasmat Niculescu-Basu.

Era 1913, iar sărbătoarea nu a ținut mult, căci Al Doilea Război Balcanic abia începuse și se sunase mobilizarea – Tănase, prezent la datorie, a mers la Turnu Severin unde a fost chemat. Acolo, în cele trei luni cât a stat, mai mult bolnav a fost: l-a pus la pat o toxiinfecție alimentară. Au urmat o iarnă de pomină și o primăvară de minune: după ce a colindat întreaga țară împreună cu trupa sa, Tănase și ai lui au plecat într-un turneu în Europa: Viena, Berlin, München și Paris, unde deja era freamăt mare. 28 iunie 1914: un glonț și întreaga lume era în război. România, însă, aflată în neutralitate pentru doi ani, râdea pe burtă la spectacolele lui Tănase: „Intrăm ori nu intrăm?“ era piesa care umplea sălile. Aplauzele au continuat să vină în ropote și la următoarea revistă, „Plici“, scrisă de treimea Petre Durma, Vasile Stoicovici și Alexandru Kirițescu (viitorul scriitor al „Gaițelor“), care se semnau Dur-Stoy-Kir. Pare-se că așa a câștigat definitiv Năsăilă Bucureștiul – cel puțin după spusele lui Kirițescu: „Sala urla, tropăia, țipa, râdea, chițcăia, era o demență generalizată. În seara aceea de premieră, Bucureștiul l-a adoptat pe Tănase și i-a rămas credincios. Tănase spunea cupletul cu o artă neîntrecută, nu-l cânta, ci mai mult îl zicea, scoțând în evidență poantele, fără sublinieri supărătoare“.

Râsul ca speranță

În august 1916, când s-a dat mobilizarea pentru intrarea în Primul Război Mondial, Constantin Tănase era în plin spectacol. Într-o clipă totul s-a anulat, și-a luat uniforma și s-a prezentat la datorie. Regimentul I de geniu din cadrul Armatei a II-a. Erau trimiși să lupte în regiunea Carpaților de Curbură. Până la Câmpina a mers cu trenul, iar de acolo până la Brașov, pe jos. Și o lua de la capăt – a câta oară: mizerie, foamete, frig, boală. A ajuns până la Făgăraș, în Platoul Țigăniei, fix acolo unde atacurile austro-ungarilor erau precise. În tot acest timp, Bucureștiul și întreaga Muntenie erau ocupate de nemți, iar oamenii plecau în exil, către Moldova.

George Enescu a propus Marelui Stat Major să-i îngăduie să organizeze trupe de artiști care să meargă în spitale – pentru alinare, pentru îmbărbătare. Pe partea de teatru, Enescu l-a numit pe Constantin Tănase, căruia mare i-a fost mirarea când a primit ordin de a se prezenta de urgență la Marele Cartier din Buftea. Astfel, s-au format două trupe: câte una condusă de fiecare mare artist. Înainte de planuri, înainte de bagaje, a trecut pe la Belcot să-l convingă să vină cu el. A refuzat. Tănase a pornit singur pe drumul exilului, neștiind că era ultima dată când avea să-și vadă cel mai bun prieten, care moare în 1917 de tifos exantematic.

Ajuns la Iași, Tănase s-a instalat într-o odaie modestă, fără căldură. Iarna exilului, iarna lui 1917, a fost una dintre cele mai cumplite – nu era mâncare, nu erau lemne de foc. Era o luptă a supraviețuirii de la oră la oră. Cu toate acestea, artiștii s-au regăsit unii cu alții și au pornit din nou prin spitale sau au organizat diferite reprezentații caritabile, pentru a strânge bani pentru Crucea Roșie. În funcție de public, se schimba repertoriul – „Făceţi-vă pomană/ Cu cei nenorociţi...“, spunea Marioara Cinsky, făcând chetă pentru orfanii de război. Tănase și trupa de teatru au stat prin spitale tot războiul. Aproape două luni, artistul le-a petrecut prin tranșee, spunând snoave și cuplete la 20 de metri de inamic. Și o reprezentație la geamurile bolnavilor de tifos – un ultim zâmbet înainte de moarte.

Tănase, cel care inventase râsul sănătos, râsul cu lacrimi, râsul cu toată ființa, se întorcea acasă, într-un București făcut praf și pulbere. Avea să păstreze în suflet, până la finalul vieții, una dintre primele interacțiuni cu răniții. În timpul unei reprezentații în cadrul unui spital de mari mutilați, doi ostași care parcă redescopereau râsul s-au ridicat în capul oaselor să aplaude. Doar că fiecare dintre ei avea un braț tăiat. Așa că au apropiat paturile și au aplaudat la comun. Și-au unit palmele sub semnul speranței și al suferinței.