"Cioran intim". Lecţiile de viaţă ale lui Cioran, recitate la Sibiu de teatrologul George Banu

Spectacolul lectură "Cioran intim", cu George Banu şi muzică de Francesco Agnello,  a avut loc miercuri seară la Sibiu. "În loc să vorbesc despre Cioran, e mai bine să-l auzim, nu să-l citim, ci să-i auzim vorbele, să-i sesizăm fisurile, să-i dezvăluim identitatea fragmentară şi destructurată", a spus teatrologul George Banu, care a lecturat fragmente din textele lui Emil Cioran la Teatrul Gong.

"L-am cunoscut bine pe Emil Cioran, care m-a primit deseori în apartamentul său din „21 rue de l’Odéon“. Surâdea, râdea, dar îşi ascundea răvăşirile pe care nu le mărturisea decât în scris", a spus cel mai important teatrolog român, George Banu, consilier artistic al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibu. 

Festivalul aflat la cea de-a XXI ediţie se desfăşoară până duminică în oraşul de pe Cibin.

 Şi lui Cioran, născut la Răşinari, ca şi William Shakespeare, îi plăcea să amestece ceea ce e nobil cu ce e trivial, Bach şi slagărele, procesul naşterii şi acordul cu viaţa, consideră George Banu, stabilit  la Paris din 1973.

Pe Cioran îl înţeleg şi îl citesc. Cum şi el, de altfel n-a frecventat doar autorii şi filozofii în care s-a recunoscut. Nimic nu e mai steril decât să te apropii de ce îţi e străin în cultură. Efectele sunt nule şi eforturile inutile. Numai intimitatea îţi permite să respecţi sfatul lui Cioran: „Il faut écrire avec un minimum de chaleur ou cesser d'écrire“ / „Trebuie să scrii cu un minimum de căldură sau, dacă nu, să nu mai scrii“, subliază teatrologul.

Fragmente din citatele lui Emil Cioran, lecturate de George Banu:

"Muzică, fără îndoială, parvine la o zonă inaccesibilă celorlalte arte, celorlalate tulburări, inclusiv nebunia".

A gândi înseamnă a tulbura.

Destest să explic, urăsc însuşi cuvântul.

Să nu scrii despre autori cu care ai afinităţi. E indecent. E un fel de a vorbi despre tine însuţi de o manieră deghizată. Dar asta nu înşală pe nimeni.

Întristare, oboseală, dureri de cap. Mintea îmi e gripată. Sufăr de o gripă ereditară. Am răcit născându-mă.

Capacitatea mea de a fi obosit mă înspăimântă. O oboseală înnăscută, ca un talent. Am talentul oboselii.

Nu am decât o credinţă: Bach. Bach rămâme întâlnirea cea mai importantă pe care am avut-o pe lumea asta.

"Am o conştiinţă de vânzare şi nimeni nu vrea să o cumpere", îi plăcea să repete unui ziarist român.

Cinismul în Balcani atinge proporţii pe care un occidentalii ne le poate bănui. Esenţialul se iveşte după lungi conversaţii. Marile adevăruri se spun pe pragul uşii. Vulgaritatea e contagioasă, discreţia niciodată. ( Texte de Emil Cioran)

Francesco Agnello (foto) a susţinut marti şi miercuri spectacolul la hang "Pe înserat", la Biserica Evanghelică Sfântul Ioan şi, respectiv, la Sinagoga din Sibiu.

Hang-ul este un instrument nou, inventat în urmă cu câţiva ani de doi elveţieni, care se află într-o continuă perfecţionare. Neputând fi fabricat în serie, există foarte puţine exemplare şi mai mult decât atât, este greu de găsit cineva capabil să şi-l aproprieze cu atâta îndemânare şi uşurinţă ca Francesco Agnello. Instrumentul în sine este dintr-o singură bucată şi dintr-un singur material, cum numai instrumentele de percuţie primitive pot fi, al căror sunet nu are nevoie de lemnul unei baghete căci se cântă doar cu mâinile, dar cu toate acestea, este pe cât de melodios, pe atât de percutant, la întretăierea a două lumi.

Sunetul de hang evocă xilofonul sau metalofonul. Prin atingere şi bătăi, instrumentul e capabil să exprime variaţii infinite care pot evoca la fel de bine harpa, pianul sau mandolina, chitara sau chiar djembe-ul. Este vorba de o sonoritate mai aspră, îmblânzită doar cu atingerea mâinii, cu o rezonanţă scurtă, dar profundă. Abilitatea tehnică a lui Francesco Agnello stă tocmai în asta. Talentul său de compozitor scoate în evidenţă calităţile unei astfel de muzici. Maestru al celor mai fine posibilităţi, capabil să scoată la lumină orice nuanţă posibilă, muzicianul intră în comuniune, literalmente, cu instrumentul, care tocmai a fost creat, se spune într-o cronică apărută în 2009.