Capote forever!
0Culegere-cult de reportaje ficţionalizate şi texte autobiografice, „Muzică pentru cameleoni“ este ultima carte publicată de Truman Capote (în 1980). Prozele scurte şi foarte scurte din volum sunt scrise cu rafinament, cu umor şi cu un extraordinar simţ al limbii şi al detaliilor.
Iată un savuros „portret conversaţional" cu el şi Marilyn Monroe: „Truman: Mi-ai promis şampanie, mai ştii? Marilyn: Ştiu, dar n-am niciun ban. T: Tot timpul întârzii şi niciodată n-ai niciun ban. Suferi cumva de iluzia c-ai fi regina Elisabeta? M. (încruntându-se): Ce treabă are pizda aia cu chestia asta? T: Nici regina Elisabeta nu umblă niciodată cu bani la ea. N-are voie.
Banul nu trebuie să mânjească mânuşiţele regeşti. E o lege sau aşa ceva. M: Bine-ar fi să dea o lege din asta şi pentru mine. T: Tu ţine-o tot aşa şi poate or să dea. M: Păi, aoleo. Ea cum face ca să plătească. Cum ar fi atunci când merge la cumpărături. T: Doamna ei de companie se ţine după ea cu un sac plin de lovele. M: Ştii ce? Pun pariu că i se dau toate gratis. În schimbul favorurilor. T: Foarte posibil. Nu m-ar surprinde deloc.
Furnizorul Maiestăţii Sale. Câini Corgi. Iarbă. Prezervative. M: Ce să facă ea cu prezervativele? T: Nu ea, prostuţo. Nerodul ăla care merge la doi paşi în urma ei. Prinţul Philip. M: A, ăla. Mda. E drăguţ. După cum arată, pare să aibă o sculă frumuşică. Ţi-am povestit vreodată cum l-am văzut pe Errol Flynn scoţându-şi scula la înaintare şi cântând cu ea la pian? Ei, mă rog, asta a fost acum o sută de ani, abia ajunsesem manechin şi m-am dus la petrecerea asta ratată şi era şi Errol Flynn acolo, mândru de el nevoie mare, şi şi-a scos scula şi a cântat cu ea la pian.
A bătut în clape. A cântat «You are my sunshine»... T: Că era mândru de scula lui pot să ţi-o confirm. Am petrecut împreună o seară intimă. Dacă înţelegi unde bat. M: Asta-i o invenţie. Încerci să mă păcăleşti. T: Pe cuvântul meu de onoare. S-a întâmplat pe când aveam 18 ani. Era în timpul războiului. Eram la o petrecere mare... M: Şi ce notă i-ai da? De la unu la zece. T: Sincer, dacă n-ar fi fost Errol Flynn, nu cred c-aş fi ţinut minte. M: Nu-i cine ştie ce poveste. Nu face cât a mea - nici pe departe. T: Chelner, unde-i şampania aia? Ai doi oameni însetaţi aici."
Ultima carte
Citind foarte interesanta prefaţă a ediţiei americane din 1980 (reprodusă şi în volumul de faţă), înţelegem mai bine de ce „Muzică pentru cameleoni" era un volum compozit atât de special. Apărut într-o perioadă de criză a lui Capote - abia refăcut după o cădere nervoasă marcată de alcool şi droguri; nu mai publicase nimic de 14 ani -, volumul e strâns legat de o dilemă artistică majoră. În acel moment, Capote îşi publicase toate capodoperele, era un scriitor celebru, premiat şi iubit, dar continua să se întrebe despre compoziţia şi stilistica literaturii sale: „Cum poate un scriitor să combine armonios într-o singură formă - de pildă povestirea - tot ceea ce ştie despre toate celelalte forme literare?". Romanul „Answered Prayers" urma să răspundă acestei dileme, numai că scriitorul n-a apucat să-l termine, murind la patru ani după publicarea „Muzicii pentru cameleoni".
Acest ultim volum al său este o culegere pe cât de variată, pe atât de vie. Nu-i lipseşte nimic pentru a da măsura artei lui Capote. Prozele scurte şi foarte scurte din prima parte a culegerii (scrise cu rafinament, cu umor şi cu simţul acela extraordinar al limbii şi al detaliilor), microromanul „Cioplitorul de sicrie" (nonficţiune în siajul lui „Cu sânge rece", redând o serie de crime al căror autor rămâne nedovedit - ca în filmul „Zodiac" din 2007 al lui David Fincher) şi, partea cea mai savuroasă, „Portretele conversaţionale", în care scriitorul redă câteva discuţii şi întâlniri cu personaje mai mult sau mai puţin celebre (actriţele Pearl Bailey şi Marilyn Monroe, criminalul Bobby Beausoleil sau scriitoarea Willa Cather), dar şi cu o menajeră guralivă, plus un delicios dialog cu sine („Î: În ce ai vrea să te reîncarnezi în viaţa de apoi? R: Într-o pasăre - de preferinţă un uliu.").
Elegant, rafinat, dar şi intruziv (îşi trage de limbă „personajele" cu o naturaleţe uimitoare), foarte bun ascultător şi portretist (capabil să redea dialoguri de pagini întregi), ironist până la maliţie, inteligent, plin de sine, dar mereu spiritual şi provocator, fără aroganţe grosolane, Truman Capote este genul de scriitor care electrizează orice scrie. Cameleonii „muzicii" acestei cărţi suntem, de fapt, noi!