CANNES 2022. Corespondenţă specială de la Eugenia Vodă: Trei pentru un pariu
0Am văzut până acum în competiţie trei filme fără de care e greu de imaginat viitorul palmares: toate trei aparţin unor regizori în jur de 50 de ani, toţi trei au scris şi scenariile, şi dialogurile propriilor filme, toţi trei au filmografii relativ restrânse.
De pildă, suedezul Ruben Östlund a mai făcut până acum doar patru filme. Cu al patrulea – „The Square“ – a dat lovitura la Cannes, în 2017, când a cucerit Palme d’Or. Acum a revenit cu „Triunghiul tristeţii“. Filmul e conceput şi el ca un „triunghi“, un triptic original, de un comic exploziv şi imploziv, care ascunde, în adânc, tragedia... O satiră dezlănţuită a lumii noastre. În primul capitol intrăm în culisele unei lumi mereu artificiale şi mereu seducătoare: lumea „modei“ şi a „influencerilor“, plus, cu o ironie subtilă, un love story în stil Jarmusch.
În al doilea capitol, cuplul „influencer“ ajunge într-o croazieră de lux, pe un ocean, iar ceea ce se întâmplă (cinematografic vorbind) în acea croazieră furnizează un strălucit film în sine, un tur de forţă regizoral, un hohot de râs nebun, o explozie de imaginaţie şi de libertate creatoare – pe scurt, o capodoperă! Toată stupiditatea şi tot ridicolul lumii noastre încap pe acel vaporaş, pe cale de a fi cumpărat cu 250 de milioane (nu de ruble) de un oligarh rus de pe punte (îmbogăţit „din gunoaie“), care ţine la băutură şi-l citează corect, până şi beat, pe Marx, în dialog cu un comandant al navei (Woody Harrelson, cu farmecul bine-cunoscut!) care preferă să stea încuiat în cabină şi să bea nonstop, decât să conducă nava!
Al treilea capitol virează brusc în alt registru, apăsat simbolic: vaporul e torpilat, sare în aer şi doar câţiva pasageri reuşesc să naufragieze pe o insulă pustie. Aici, un Rolex nu mai înseamnă nimic! Aici, ierarhiile se vor răsturna spectaculos, pentru că doar asiatica bondoacă şi modestă, cu un aer obosit, angajată pe vas ca să spele toaletele, doar ea ştie să aprindă un foc şi să prindă un peşte... drept care se va proclama comandanta grupului! Această ultimă parte a filmului – deşi plină de profunzime psihologică –, e lipsită de graţie, e per total lungită şi uneori plicticoasă – trage totul în jos, e ca un pietroi de gâtul unui film care ar fi putut fi mare! E la nave va! Nu înseamnă că autorul nu demonstrează că este, de departe, unul dintre cei mai inventivi şi mai originali cineaşti contemporani! Totuşi, şansele de a accede la „Palmă“ sunt reduse, din mai multe motive, unul fiind acela că un asemenea premiu, la ora asta, nu ar rima cu nimic, politic vorbind...
Pe când „Armageddon Time“, al lui James Gray, rimează, şi ca „politichie“! E un film american de calitate, are doi actori iubiţi de toată planeta cinema, Anthony Hopkins şi Anne Hathaway, e o „poveste de familie“ brodată cu mare fineţe şi cu mult adevăr, un fel de „Să ucizi o pasăre cântătoare“ plasată în Queens la începutul mandatului lui Reagan... Un adolescent rebel în naivitatea lui află ce înseamnă rasismul, ce înseamnă minciuna, ce înseamnă să ai bunici care au fugit de război şi de moarte din Europa în America, dar află, mai ales, că „viaţa e nedreaptă, fiule“... În finalul filmului, auzim o replică (ceva de genul: „Mi-e teamă că o să vină un război nuclear, mai bine că tata nu mai trăieşte, s-ar întrista să vadă vremurile astea...“), ce ne propulsează din anii ’80 direct în 2022! „Armageddon Time“ e şi astăzi! Până la ora asta, la o bursă a pariurilor, James Gray are cele mai mari şanse la Palme d’Or.
Anthony Hopkins şi Anne Hathaway, în „Armaggedon Time“
O surpriză a competiţiei a fost „Boy from Heaven“ („Băiat din cer“), de Tarik Saleh, despre care nu ştiam nimic, decât că n-a mai fost niciodată în selecţia oficială. Am descoperit un film captivant, la intersecţia dintre filmul poliţist şi filmul „de actualitate“ curajos, veritabil portret al unei societăţi complicate, fie ea societatea egipteană de astăzi...
Un băiat sărac lipit, pe care nu întâmplător îl cheamă Adam, fiu de pescar dintr-un sat îndepărtat, se trezeşte trimis la Cairo, la universitatea Al-Azhar, faimoasă în lumea islamică... La Cairo nu descoperă „cerul“, ci descoperă că „McDonald’s e halal“ şi descoperă, mai ales, serviciile secrete! De fapt, serviciile secrete îl descoperă pe el, ca pe un posibil informator „picat din cer“ ca să le salveze misiunea: la universitate au loc alegeri, Marele imam (un „patriarh“ al locului) a murit, iar „Preşedintele“ are o preferinţă clară pentru un anumit candidat-marionetă, care iniţial nu avea nicio şansă. Preşedintele, ni se spune, dacă ar putea, s-ar proclama el însuşi mare imam, dar nu poate, acel centru religios de prestigiu şi-a păstrat independenţa – şi să i-o iei cu forţa ar însemna război civil... Un scenariu palpitant şi dens ne plimbă prin coridoarele subterane ale universităţii, ale puterii religioase şi politice, dar mai ales ale serviciilor secrete, cu toate ale lor, oriunde în lume... Adam cel pur dă ochii cu crima, cu şantajul, cu trădarea, cu teroarea, e obligat să devină informator util, iar după ce misiunea a fost îndeplinită devine martor indezirabil, care trebuie curăţat, pentru că „poveştile de genul ăsta nu trebuie să lase urme“... Dar, printr-o întorsătură de condei, îl vedem, în final, „în civil“, într-o barcă amărâtă, ieşit la pescuit în larg cu tatăl lui... Mai bine pescar în satul tău decât imam ticălos la oraş!
Filmul „Boy from Heaven“ e o frescă a societăţii egiptene
Orice privitor neutru vede acest film ca pe un produs „egiptean“ surprinzător, deosebit de interesant! Când colo, documentându-te, afli că filmul a fost făcut în Turcia, fără niciun ban egiptean, iar regizorul, Tarik Saleh, e de fapt... suedez, născut şi şcolit în Suedia, şi declarat, de mai multă vreme, „persona non grata“ în Egipt...
Dacă era până la acest film – ce o să fie de-acum încolo?!