Cannes 2021. Corespondenţă specială de la Eugenia Vodă: O iubim pe Annette!
0La ediţiile care aveau loc, până acum, în luna mai, Cannes-ul era dominat în mod hotărât de festivalişti. În iulie, situaţia e alta, oraşul e invadat de civili veniţi în vacanţă.
Pe Croazetă mişună mai ales copii dezbrăcaţi pentru plajă, echipaţi cu cornete imense de îngheţată! Şi câtă vreme s-a spus că „singurul virus permis la Cannes e virusul cinefiliei“, cine ştie ce mari cineaşti ai viitorului se vor recruta dintre aceşti copii, contaminaţi cu nobilul virus... Deşi în jurul Palatului au fost montate garduri metalice, deşi poliţia a ţinut mulţimea cât mai departe de scara cu covor roşu, am văzut, la miezul nopţii, „părinţi inconştienţi“, atârnaţi de garduri, împreună cu copiii, aşteptând să iasă, după proiecţie, Adam Driver!...
Cu un mic efort, ne-o putem imagina pe Jodie Foster la 14 ani, plimbându-se pe Croazetă, nebăgată în seamă de nimeni; venise, în ’76, cu „Taxi Driver“, Palme d’or-ul lui Scorsese. Acum, la 45 de ani distanţă, Jodie Foster a salvat Ceremonia de deschidere, oferindu-i momentul cel mai puternic: primită cu standing ovation, a pus totul - într-o franceză impecabilă! - în seama bucuriei generale: „Ce înseamnă să ne revedem, după atâta izolare“! Cel care i-a făcut laudatio a fost Pedro Almodovar (pe care l-a cucerit încă de la „Bugsy Malone“, al lui Alan Parker, făcut tot în ’76), care are dreptate când o vede ca pe „un amestec unic de emoţie şi de intelect“... Jodie Foster a iradiat eleganţă şi inteligenţă, ceva ce nu se poate juca... Spre deosebire de amfitrioana serii, o tânără actriţă franceză (Doria Tillier), total nepotrivită pentru acest rol (o ţinută neglijentă, o dicţie deficitară, o dezinvoltură forţată). Important este că evenimentul a avut loc! Şi că, dacă nu ar fi fost măştile de pe feţele spectatorilor (au fost exceptaţi de la mască doar actorii-vedete), s-ar putea spune că totul a revenit la normal (un fel de „tout va bien, Madame la marquise“...!).
Jodie Foster a primit un Palme d'Or pentru întreaga activitate FOTO EPA-EFE
Mărturisesc că am venit la acest Cannes, în proporţie de 90%, ca să văd filmul din deschidere, „Annette“, al lui Leos Carax (60 de ani şi doar şase filme la activ; Carax e un pseudonim, numele real de familie e Dupont, născut dintr-un tată francez şi o mamă americană). Un cineast francez special, inclasificabil, aflat acum la primul lui film în engleză, filmat la Los Angeles. În 2012, la Cannes, Carax a avut în competiţie un film extraordinar, „Holy Motors“. Aşa cum se mai întâmplă, juriul l-a ignorat total. Nu pot să uit faţa descumpănită, teribil de dezamăgită, a mamei lui Leos Carax, care era jurnalistă acreditată la festival, la anunţarea acelui palmares, de o nedreptate crasă...
Am sperat că 2021 va fi o întoarcere „en fanfare“ a lui Carax... Din păcate, noul film e sub nivelul „Holy Motors“. Ca întotdeauna, Carax a reuşit să dividă rapid şi spectaculos criticii. Pentru „Le Monde“, „Annette“ e „o capodoperă absolută“, 5 stele. Pentru „Le Figaro“ e „o bucată de vid“, o stea! Aş spune că adevărul e undeva la mijloc: 3 stele!
E un film muzical, epic, romantic, fastuos, cu arii splendide (create de septuagenarii Sparks Brothers)... O poveste de dragoste concepută ca un spectacol: un spectacol al iubirii care alunecă pe tobogan, al iubirii care se transformă în ură şi răzbunare. Protagoniştii sunt un El (Adam Driver), care face stand up comedy, şi o Ea (Marion Cotillard), soprană cu voce divină. Pe măsură ce cariera ei merge tot mai ascendent, iar a lui tot mai descendent – otrava le pătrunde în suflete (ştiu că „libretul“ nu e deloc original, dar aşa e la operă: ştim libretul la „Carmen“ sau la „Traviata“, ceea ce nu ne împiedică să le revedem; filmul lui Carax poate fi şi el văzut şi revăzut de mai multe ori, pentru că forţa lui nu stă în libret, ci în muzică – inclusiv o muzicalitate a imaginilor şi a montajului). Comediantul ratat are „voluptatea de a privi în abis“, devine tot mai sumbru, devine un criminal... Iar fetiţa cuplului, micuţa Annette, „baby Annette“, cântă cu vocea mamei care nu mai este, şi tot globul o adoră, ca pe un miracol, ca pe un înger pe Pământ. Micuţa e jucată de o păpuşă, cu o faţă de stranie strănepoată a lui ET, care se transformă, în final, într-un copil adevărat şi trist. Într-o secvenţă de tragedie greacă, păpuşa spune, în faţa unui stadion arhiplin, care o aclamă, „tata omoară oameni“... Nu poţi să nu te gîndeşti la „Dancer in the Dark“, al lui Lars von Trier, care a avut forţa să plonjeze în abis. În schimb, Carax păstrează tot timpul un efect de distanţare, mai preocupat de invenţia vizuală în sine, decât de abisul propriu-zis.
Mă întreb de ce au ales organizatorii tocmai deprimantul „Annette“ pentru deschidere. Pentru a repara, într-un fel, vechea nedreptate? Pentru că împacă şi filmul francez şi filmul american? Pentru aria electrizantă, de la începutul filmului, „Putem începe spectacolul“? Sau pentru că e portretul, de mare actualitate, al „omului care pierde tot“?