Cannes 2015. Eugenia Vodă, despre un  palmares diplomatic: Deprimarea din filmele de pe Croazetă

Într-un palmares care numără doar şapte premii, trei au revenit cinematografiei franceze! În schimb, din superba selecţie italiană a celor trei filme din competiţie, absolut nimeni nu a luat niciun premiu! Nanni Moretti, Paolo Sorrentino şi Matteo Garrone sunt marii absenţi din palmares şi marii nedreptăţiţi ai ediţiei.

Text de Eugenia Vodă

Numele sub care ar putea intra în istorie palmaresul celei de-a 68-a ediţii a Cannes-ului ar fi cel de „palmares diplomatic“. Parcurgând palmaresul, trebuie să recunoşti că, dacă cineva ar vedea, din acest Cannes, numai şi numai titlurile care apar în palmares, acel spectator ar fi privat de plăcerea de a vedea tocmai filmele care au făcut bucuria publicului şi care au avut cel mai mare succes de presă la această ediţie! Se pare că preşedinţii juriului, fraţii Coen, mereu afectuoşi şi recunoscători festivalului de la Cannes,  împreună cu Sophie Marceau, apărătoarea culorilor Franţei în juriu, au compus, împreună, un fel de amestec dinamită, cu efecte diferite. S-au auzit şi strigăte de entuziasm, de genul: „Trei premii, niciodată filmul francez n-a fost atît de onorat pe Croazetă“! Întrebarea e dacă aceste premii reflectă neapărat şi o vitalitate excepţională, o ploaie de capodopere? Cu siguranţă, nu! Între cele trei „premii franceze“, unul singur a fost, cu adevărat, la locul lui, şi anume Premiul de interpretare masculină, acordat lui Vincent Lindon, pentru rolul din „Legea pieţei“, de Stephane Brize.

A fost favoritul presei şi al publicului, a fost şi cel mai aplaudat, la ceremonia de premiere, un mare actor care a spus, pe scenă, că se află la primul premiu din viaţa lui, deşi joacă de vreo trei decenii! Lindon joacă alături de actori neprofesionişti, în filmul cu cel mai mic buget din competiţie, un film „social“ cu alură de documentar, şi reuşeşte, el însuşi, să atingă acel adevăr incandescent, dincolo de care actorul dispare total, rămânând doar personajul... Portretul unui şomer, pe o piaţă a muncii nemiloasă (care, atunci cînd îi va oferi o slujbă îi va mai cere şi să-şi supravegheze şi să-şi toarne colegii). Un om încolţit de neşansă şi de sărăcie, dar care, fără retorică, luptă să-şi salveze demnitatea.

În schimb, o veritabilă surpriză a fost Palme d’or, acordată lui Jacques Audiard, pentru „Dheepan“. Nici chiar fanii regizorului nu au îndrăznit să spere, în pronosticurile lor, chiar la Palme d’or... Cu un suflu alert, nervos, brutal, dar nu insensibil la delicateţea nuanţei, filmul atinge o temă de mare actualitate, tema emigraţiei în Europa...  Regizorul – care şi-a dedicat filmul memoriei tatălui său, celebrul scenarist Michel Audiard  - are o obsesie, la care revine mereu: „v-aţi întrebat vreodată cine sunt cei care vin şi insistă să cumpăraţi un trandafir, cînd sunteţi la o masă la restaurant?“ Cineastul intră în lumea acelor „feţe“ necunoscute din imediata apropiere, cu lupta lor pentru supravieţuire, cu poveştile lor traumatizante, cum e şi povestea personajelor fugite cu paşapoarte false şi cu biografii false, dintr-o Sri Lanka în război civil, din iadul sîngeros al „tigrilor tamili” în iadul unei periferii pariziene cu droguri şi împuşcături! Dar regizorul spune că filmul lui nu e strict „realist“, în sensul că multă lume susţine că e foarte agreabil de locuit în acel cartier!

Marele Premiu (Grand Prix) a fost acordat singurului film de debut al competiţiei, „Fiul lui Saul“, al maghiarului Laszlo Nemes (38 de ani), un proiect demarat la Cannes, la Cinefondation, acum cinci ani. Cu camera pe umăr, mizând pe inegalabila senzorialitate a imaginii şi a sunetului, o evocare răscolitoare a infernului de la Auschwitz...
Premiul pentru regie a plecat în Asia, la maestrul taiwanez Hou Hsiao-Hsien, care a făcut un film – „Asasina“ – de o frumuseţe plastică uluitoare, plasat în China secolului IX, doar că diluat şi confuz dramaturgic. Pot depune mărturie că la proiecţia de presă se dormea, la propriu, în scaune... 
Un premiu categoric „diplomatic“ a fost şi Premiul de interpretare feminină, acordat unei actriţe franceze, Emmanuelle Bercot (din „Regele meu”, de Maiwenn, portretul fără nimic remarcabil, decît excesul de zel în interpretare, al unei femei obsedate de un bărbat pe care îl iubeşte, deşi el o minte cum respiră). Şi, ca un contrabalans, tot diplomatic, al aceluiaşi premiu, juriul l-a acordat, ex aequo, şi unei actriţe americane, cu aer de Audrey Hepburn, Rooney Mara (din „Carol“, de Todd Haynes, unde joacă alături de Cate Blanchett, două femei îndrăgostite una de alta, în America puritană a anilor ’50, şi două actriţe de clasă, pe care le vom regăsi cu siguranţă la viitoarele Oscaruri!)
Şi pentru ca juriul să aibă şi el o bucurie în acest palmares diplomatic, Premiul juriului a mers către cel mai original film al competiţiei, „Homarul”, de Yorgos Lanthimos, cinema adevărat, fabulă terifiantă, între Orwell şi Beckett, despre libertatea individului într-o lume condamnată la conformism... S-a spus la festival că, prin acest film, „Grecia şi-a plătit o parte din datorie“...!
În fine, Premiul pentru scenariu a revenit cineastului mexican Michel Franco, pentru „Cronic“, categorisit drept „cel mai depresiv film din festival”, dar fără să atingă acutele unui Haneke, despre bătrâneţe, moarte, eutanasie, cu un infirmier generos (Tim Roth), care îngrijeşte „terminali“ şi îi ajută să treacă dincolo, înainte de a muri el însuşi, izbit de o maşină.
Asadar, palmaresul cu numărul 68: tonuri sumbre, portretul unei umanităţi deprimante şi, mai ales, multă diplomaţie...