„Cabaretul Dada”, un spectacol despre un veac de absurditate europeană VIDEO

Miercuri şi joi, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, au avut loc reprezentaţii ale spectacolului „Cabaretul Dada”, o  producţie a Teatrului Regina Maria din Oradea, în regia Ancăi Bradu şi după un text scris de Matei Vişniec. Pentru acest spectacol şi Dada ar face o excepţie şi s-ar lăsa definită.

„Cabaretul Dada” pune în evidenţă, în primul rând, o ironie a istoriei, cu plasare geografică în Zurich-ul celei de-a doua decade a anilor 1900. Aici, pe aceeaşi stradă, în aceeaşi perioadă, se aflau Cabaretul Voltaire- înfiinţat în 1916, de scriitorul Hugo Ball, în care aveau să se adune reprezentanţii dadaismului, fondat de românul Tristan Tzara-, respectiv locuinţa lui Vladimir Ilici Lenin, aflat în exil, care îşi scria în această perioadă articolele în care vorbea despre necesitatea unei revoluţii a proletariatului. Dadaismul şi leninismul, aceste două mişcări care voiau să răstoarne lumea, tendinţă adusă în scenă printr-o partidă de şah luată în serios de Lenin, ignorată de Tzara.   

Este greu să descrii ce anume se întâmplă în „Cabaretul Dada” pentru că Dada nu se defineşte, nu se descrie. Totuşi, după ce îl vezi, îţi dai seama că probabil Vişniec este cel mai capabil să vorbească despre dadaism. N-a ratat nici ideea de la care se presupune că s-a dat numele curentului, observaţia care dezvăluie simplu ironia de care poate fi capabilă uneori limba română, concentrată în dublarea cuvântul „da”. Spus o dată, „da” înseamnă da, dar dublat, devine ironic, batjocoritor, devine „nu”.

Probabil că unul dintre cele mai dificile lucruri, tocmai pentru că poate părea extrem de facil, este să joci haosul – iar dada, într-un fel, poate fi văzut astfel- însă actorii de la Teatrul Regina Maria se descurcă admirabil în rolurile din cabaret.

Un aspect interesant al spectacolului este că îi aduce în faţa spectatorilor pe Tristan Tzara, jucat de Richard Balint, dar şi pe domnul şi doamna Dada, interpretaţi de Şerban Borda şi de Ioana Dragoş Gajdo. Creatorul şi personificările creaţiei sale sunt cei care dirijează mişcarea din cabaret, iar propria creaţie a lui Tzara îl ia la întrebări, îi dă elan sau, dimpotrivă, îl poticneşte. Dada e ceva atât de puternic încât îşi violentează propriul creator.

Vişniec a observat că prezenţa lui Lenin, interpretat în spectacol de Pavel Sîrghi, alături de Tristan Tzara, ar fi în „spiritul” dadaist- e o notă discordantă care se potriveşte perfect. 

Momentele muzicale sunt ca un manifest al protestului specific acestui curent de a dezintegra structurile limbajului şi regulie în genere: sunt jocuri de cuvinte, definiţii, repetări, suprapuneri de replici- totul pentru a arăta că orice regulă a murit

La nivel emoţional şi vizual, una dintre cele mai puternice scene este cea a instrucţiei de front, în care tinerii soldaţi sunt trimişi la luptă înarmaţi cu propriile cruci. Soldatul are obligaţia de a îşi ascuţi piciorul crucii în fiecare dimineaţă pentru ca, în caz de nevoie, să o poată înfige rapid în pământ. Dacă pământul este uscat, atunci soldatul este obligat să îl ude cu propriul sânge.

Scena e în aceeaşi linie cu alte două: una în care liderii lumii, un soi de sfat al bătrânilor, personaje mascate, majoritatea în baston, născocesc ideea primului război mondial în care „noi îi omorâm pe ai voştri, iar voi pe ai noştri”, făcându-i fiecare pe ai lui să creadă că sunt eroi. Cea de-a doua scenă este cea în care un soldat francez îşi recită poezia de dinainte de moarte. Este tânărul a cărui singură certitudine este moartea, certitudine ce se izbeşte de dorinţa aprigă de a trăi.

Când a scris piesa, Vişniec a ţinut cont de  fiecare răzvrătire a dadei, inclusiv de obiceiul ei de a şoca publicul. Foarte dadaistă a fost şi întoarcerea atenţiei personajelor către spectatori pentru a-i insulta, dar şi pentru a le mărturisi că ei sunt spectacolul, ei, cei care vin şi se aşează ca nişte animale dresate, fiecare la locul lui, aşteptând de la cei de pe scenă ceva, ceva nou.

Văzând „Cabaretul Dada”, vezi de fapt derularea istoriei ultimului veac, absurdă, atât de tragică încât, pe alocuri, devine comică, cu personaje atât de sincere în exhibiţionismul lor încât te face să te întrebi dacă mai contează de fapt ce faci după ce ieşi din sală.