Barocul revine
0Vivaldi şi Bach fac sală plină la mai bine de trei secole de la momentul în care au atins gloria. Au fost două persona-lităţi complet diferite: un italian considerat de-a lungul întregii vieţi ca un artist ieşit în afara normelor şi un german care a scris, aşa cum se obişnuia în epocă, lucrări de circumstanţă.
Extravagant de bunăvoie, chiar scandalos în comportament, spirit aventurier, auz excepţional, virtuoz curajos şi improvizând cu plăcere, de asemenea dirijor (unul dintre primii din istorie), Vivaldi şi-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a unor noi combinaţii ritmice şi armonice şi a unor îmbinări imprevizibile de instrumente.
A scris foarte mult, fiind preocupat constant de ideea de a conferi maximum de viaţă tuturor instrumentelor, toate acestea traducându-se într-o mare vivacitate a ritmurilor în părţile rapide, care conferă întreaga strălucire celor în jur de 800 de lucrări cărora le putem identifica imediat autorul.
Johann Sebastian Bach şi-a scris majoritatea lucrărilor din raţiuni strâns legate de exigenţele postului pe care îl ocupa. Nu a fost creator de forme sau de genuri, dar a lărgit considerabil structurile impuse de predecesorii săi, ducându-le la un grad de perfecţiune şi de universalitate necunoscut înaintea lui. Din punct de vedere arhitectural şi expresiv, el şi-a înnoit concepţiile fără încetare, caracterul polifonic evident mergând în paralel cu claritatea şi bogăţia melodică. Se poate vorbi la Bach despre o sinteză a elementelor germanice şi italiene.
Muzicieni părinţi, fii şi fiice
Concertul în stil italian este genul aflat în centrul serii oferite de Orchestra de Cameră Radio, cu aportul a patru violonişti care aparţin unor familii cunoscute de muzicieni români: Cristina Anghelescu şi fiica sa Ioana Cristina Goicea, Florin Ionescu-Galaţi şi tatăl său Ilarion Ionescu-Galaţi, ultimul dintre aceştia fiind şi dirijorul concertului.
Ideea acestei alăturări a avut gradul eide atractivitate, Concertul în si minor pentru patru viori şi orchestră op. 3 nr. 10 „L'Estro armonico" interpretat de toţi cei patru violonişti fiind momentul culminant din acest punct de vedere.
Totuşi, s-au cântat multe concerte, o simfonie de Vivaldi şi Ciaccona de Bach în transcripţie pentru orchestră de coarde, iar faptul că la final toată lumea aplauda în picioare s-a datorat atât serii inspirate pe care au avut-o toţi muzicienii aflaţi pe scenă, cât şi faptului că publicul de toate vârstele care vine la concerte de muzică clasică este atras în totalitate de starea de echilibru, de limpezimea pe care o oferă această incursiune în muzica secolului al XVIII-lea. Să fie vorba despre căutarea unui refugiu?
Sau pur şi simplu despre identificarea între repertoriul baroc, echilibrul şi temeinicia formei dublată de avântul inspiraţiei şi ideea de relaxare? Indiferent care ar fi răspunsul, reţeta este sigură.