AVANPREMIERĂ Mircea Cărtărescu lansează „Melancolia” la Bookfest
0După marele succes al romanului „Solenoid“, Mircea Cărtărescu revine pe piaţa literară cu o carte de o cu totul altă factură. „Melancolia”, o evocare nostalgică a unei copilării şi adolescenţe înconjurate de o atmosferă de adâncă reverie, va fi lansată pe 1 iunie, de la ora 13.00, la Salonul Internaţional de Carte Bookfest, la standul editurii Humanitas. „Adevărul” prezintă, în avanpremieră, un fragment din „Melancolia”.
Realistă şi onirică în acelaşi timp, inconfundabil „cărtăresciană“ şi totuşi diferită de tot ce-a mai scris autorul, această carte despre singurătate, abandon, dragoste şi eroism are toate şansele să devină o scriere foarte iubită de cititorii de literatură.
-FRAGMENT- din povestirea „Vulpile”
„În patul dinspre fereastră era sora lui, cufundată-n penumbră deasă. Zăcea pe spate, încremenită, cu ochii închişi, îngrozitor de lividă, cu perişorul asudat lipit de frunte. Dintr-o nară-i ieşea un tub ce se pierdea-ntre cearşafuri. Pe tâmple avea fire lipite cu plasturi roz. Zăcea acolo, închisă-n ea însăşi, neputând nici măcar să ţipe după ajutor, asemenea insectelor împachetate-n pânză de păianjen şi lăsate să atârne-n plasă, fără scăpare, hrană vie pentru păianjenul din centrul marii roţi de fire străvezii.
Marcel îngenunche-n faţa patului şi prinse de încheietură mâna fetiţei. Simţi un puls slab şi foarte rece, de parcă prin venele ei ar fi curs apă îngheţată. „Isabel!“, îi şopti. „Scoală-te, hai să plecăm acasă!“ Fetiţa nu dădea niciun semn de trezire. În zadar o zgâlţâi încetişor, în zadar îi ţinu multă vreme mâna caldă pe frunte. Se ridică în cele din urmă şi privi dezorientat în jur. Toată camera ţiuia acum îngrozitor, insuportabil. Ţiuiau pereţii, podeaua, lucrurile, ţiuia lumina cafeniu-întunecată ce mai venea prin fereastră. Pe peretele opus paturilor se afla, ca şi-n camera lor, o măsuţă cu un taburet de copil în faţa ei. Pe măsuţă, Marcel văzu un mic caiet, din cele-n care copiii de la şcoală notau cuvintele necunoscute întâlnite-n cărţi. Se apropie, curios, şi-l luă de pe masă. Caietul era aproape plin, scris mărunt, cu creionul, pe fiecare filă. Cum nu desluşea nimic, merse la fereastră şi trase pe jumătate draperia umedă şi rece. Foarte departe, prin adâncul iernii, se vedea casa lor, măruntă şi neînsemnată, pe jumătate ascunsă de copaci desfrunziţi.
La geana de lumină foarte slabă, căpruie, băiatul putu citi câteva fraze, apoi, răsfoind caietul mai departe, se convinse că, pe zeci de pagini, de la un capăt la altul, nu erau decât întrebări. Dar nu întrebări obişnuite, ci unele pe care nimeni nu le-ar fi pus vreodată, care nu puteau trece prin mintea nimănui. Sute de întrebări şi nici un răspuns. Băiatul desluşi, la-ntâmplare, câteva dintre ele: „ce gust are văzul?“, „cum arde zâmbetul?“, „cât costă tristeţea?“, „ce zgomot face moartea?“, „de ce laptele nu minte?“, „cum te vezi într-un poate?“, „câte vertebre are şi?“, „ce mănâncă norii?“, „de ce nu-ţi vezi ochiul?“, „ce ecou are limba?“, „ce miros au nările?“, „cât de galben e niciodată?“… Şi tot astfel, mereu şi mereu, fără ştersături şi fără spaţii goale, cu un scris de copil pe care Marcel îl ştia, parcă, de undeva. Ultima întrebare, pe ultima filă scrisă doar pe jumătate, aproape că nu se mai desprindea din întuneric: “cum ninge soarta?”
Citind întrebarea asta proaspătă, scrisă poate chiar azi, băiatul se-nfioră. O scenă veche-i fulgeră prin minte, dar nu-i reţinu decât emoţia copleşitoare. Ce era? Ce era? Reciti cele trei cuvinte şi iarăşi, ca o rafală de crivăţ, îl izbi de perete o durere dulce şi întunecată. Luă de jos mănuşa pe care o aruncase pe podea şi scoase floarea cărnoasă, care-n bezna odăii lucea acum alb, fără culoare. O aşeză pe soclul statuii anatomice şi-apoi, cu fruntea-ntre sânii ei goi, îmbrăţişă acea mamă.” (Copyright: Editura Humanitas)