AVANPREMIERĂ „Impudoare. Despre Eu va fi vorba“, cea mai recentă carte a lui Gabriel Liiceanu

"Adevărul" vă prezintă, în avanpremieră, un fragment din cea mai recentă carte a scriitorului Gabriel Liiceanu, „Impudoare. Despre Eu va fi vorba“, publicată la editura Humanitas. Volumul va fi disponibil în librării începând cu 5 noiembrie.

Ce-ar fi dacă, în epoca narcisismului de facebook şi a preocupării obsesive pentru „look", un scriitor contemporan ar propune lumii un exerciţiu de dezbrăcare a sufletului? Un exerciţiu dificil, adesea stânjenitor, temerar, dar răsplătit cu bucuria întâlnirii omului cu sine însuşi şi cu semenii săi. „Impudoare” invită cititorii la curajul privirii lăuntrice, la o introspecţie chirurgicală deopotrivă a metehnelor şi a ameţitoarelor înălţimi sufleteşti de care e capabil omul. O călătorie prin lumile nevăzute ale minţii şi spiritului, pe urmele străinului numit „Eu”. O carte a frazelor memorabile şi surprinzătoare menite să treacă dincolo de „selfie", „Impudoare“ este cartea anului 2021 la Humanitas.

Vieţile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o „panglică de măsurat fără semne pe ea“. Am o viaţă. Iată, iau părţi din ea şi, povestindu‑le, le pun în vitrină. Scoţându‑le în lume, pun semne pe panglica vieţii mele. O fac cu gândul că, astfel „însemnată“, viaţa mea ar putea fi folosită ca unitate de măsură.

Veţi afla, astfel, doamnelor şi domnilor, dacă viaţa voastră e mai frumoasă sau mai urâtă decât a mea. Dacă are mai multe suişuri şi coborâşuri în ea. Dacă avem mai multe lucruri care ne leagă sau o grămadă care ne despart. Dacă iubim, urâm, ne indignăm, suferim, ne ascundem sau ne dăm pe faţă, mai degrabă la fel sau neasemănător.

E o carte nouă, construită cu pietre scoase din clădirile vechi. Gândul acestui mod de „a construi“ mi‑a venit în minte atunci când, căzând în mai multe rânduri peste fragmente disparate descoperite în cărţile scrise de‑a lungul a cinci decenii, am constatat că aceleaşi idei reveneau obsesiv, în forme diferite, de la o carte la alta. Constantă era recurenţa obsesiilor, dar punerea lor în pagină varia mereu.

Există aici şi fragmente inedite, nu puţine, scrise pe măsură ce vechile notaţii, odată selectate, se cereau întregite sau mă provocau într‑o nouă direcţie. Dar chiar şi construită cu „pietre scoase din clădirile vechi“, cred că această carte este, cum spuneam, una nouă, căci întregul ei n‑a existat niciodată, aşa cum într‑un joc de puzzle piesele separate preexistă imaginii finale, dar ele nu‑şi capătă sensul decât odată ce întregul este realizat.

În risipirea lor, vechile fragmente nu făceau masă critică şi, astfel, ratau întâlnirea cu cititorul. Erau firimituri care, intrând în lume, îşi ascundeau potenţialul expresiv pe care l‑ar fi căpătat poate dacă n‑ar fi fost stinghere. Când le‑am scos din zăcământul cărţilor mele şi le‑am adăugat altele noi, am văzut că întregul se aşază de la sine sub opt teme mari – actualele capitole ale acestei cărţi. Atunci am hotărât să le public. (Gabriel Liiceanu)

Fragmente din capitolul: Eul şi necunoscutul din mine

Impudoarea filozofiei. Dezbrăcarea sufletului şi proza „scrutativă“ a lumii – Bănuiesc că există un raport între dezbrăcarea trupului şi dezbrăcarea sufletului şi că iubire există atunci când sunt învinse, simultan şi prin corelaţie, aceste două pudori. Atunci suntem uşori şi liberi. Tot ce este ascuns în noi – nevăzut şi ne‑exprimat – iese afară; intimul este expus în faţa celuilalt şi, în felul acesta, singurătatea esenţială a fiinţei noastre este învinsă.

Dar ce‑ar fi să ne imaginăm o clipă că miza vieţii se joacă mai degrabă în nevăzut? Că există o dezbrăcare şi o impudoare mai profunde decât dezgolirea unui trup? Că există o impudoare a spiritului şi că de la dezbrăcarea lui începe filozofia şi, cu ea, toate „ştiinţele spiritului“? Oricât de lentă, dezbrăcarea unui trup ajunge de îndată la limită, şi limita e trupul gol însuşi. Dar dezbrăcarea unui suflet? Unde e limita lui? Doar punându‑ne întrebarea asta s‑ar putea să ne dăm seama cât de „îmbrăcaţi“ suntem şi cum nici o viaţă, oricât de lungă, nu ne‑ar fi de ajuns pentru a ne dezbrăca, până la capăt, sufletul. Nimeni nu şi‑a văzut vreodată „sufletul gol“ şi nimeni nu a ajuns să‑i contemple cuiva sufletul în toată goliciunea lui.

Ce‑ar fi, deci, să trecem de la desfrâul privirii care dezbracă un trup la „desfrâul“ scrutării nevăzutului din noi? „Ce‑ar fi să‑i dezbrăcăm mai degrabă sufletul?“, îi întreabă Socrate pe prietenii lui când aceştia, lăudându‑i frumuseţea lui Charmides, vor să‑i propună tânărului să‑şi dezgolească o clipă trupul. Socrate ştie de fapt că dacă vor începe de aici, de la sufletul lui Charmides, nu vor mai ajunge niciodată la trupul lui. Căci sufletul fiind infinit – „întins în toate direcţiile“, spunea Heraclit –, operaţia dezvăluirii lui va fi la rândul ei infinită.

Cu această întrebare – „Ce‑ar fi să‑i dezbrăcăm mai degrabă sufletul?“ – Socrate deschide galeria marilor dezbrăcători de suflete din istoria omenirii. Iar proza scrutativă a lumii, care se deschide odată cu întrebarea lui Socrate, cea care se încăpăţânează să privească în nevăzut, în lăuntrul şi în cel mai adâncul nostru, va deveni o direcţie în cultura Occidentului. Ea va porni de la eu ca nucleu al conştiinţei şi al conştiinţei de sine şi va ajunge dincolo de el, la sine, la Dumnezeul din noi, la inconştient şi la necunoscutul din noi. Marii dezbrăcători de suflete vor fi deopotrivă filozofi, întemeietori de religii, autori de jurnale celebre, moralişti, scriitori, psihologi. Se vor numi Socrate, Isus, Marc Aureliu, Augustin, Pascal, Kierkegaard, Dostoievski, Jung, Kafka, Musil, Noica, Cioran…

*

„Chemarea conştiinţei“ e cea mai spectaculoasă răsucire care s‑a petrecut în istoria lumii. Până la noi, oamenii, nici o vietate nu a stat de vorbă cu ea însăşi. Nici una nu a înfăptuit această chemare tautologică, nu s‑a strigat pe sine şi nu a intrat în circularitatea interpelării. Nici una nu a desenat pe harta fiinţei cercul sacru al „voinţei de a avea o conştiinţă“ şi, în descendenţa acesteia, confruntarea cu faptul de a se simţi vinovată. Acum, pentru prima oară, apare în lume o entitate – conştiinţa morală (das Gewissen) – care cheamă, interpelează, convoacă; şi tot ea ascultă. Se produce astfel o sciziune, o fracturare a conştiinţei, survine o stare paradoxală: unu devine doi. Ca unic termen, conştiinţa stă de vorbă cu ea însăşi: ea întreabă, ea trage la răspundere, ea răspunde, ea explică, ea se justifică, ea dă sentinţa. Dinăuntrul ei chiar, conştiinţei mele i se cere să se desprindă de ea, să se privească cu o stranie, căci imposibilă, detaşare.

*

Vieţile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o „panglică de măsurat fără semne pe ea“.

Am o viaţă. Iată, iau părţi din ea şi, povestindu‑le, le pun în vitrină. Scoţându‑le în lume, pun semne pe panglica vieţii mele. O fac cu gândul că, astfel „însemnată“, viaţa mea ar putea fi folosită ca unitate de măsură. Veţi afla, astfel, doamnelor şi domnilor, dacă viaţa voastră e mai frumoasă sau mai urâtă decât a mea. Dacă are mai multe suişuri şi coborâşuri în ea. Dacă avem mai multe lucruri care ne leagă sau o grămadă care ne despart. Dacă iubim, urâm, ne indignăm, suferim, ne ascundem sau ne dăm pe faţă, mai degrabă la fel sau neasemănător.

    Poate că suntem, până la urmă, o imensă tautologie a speciei numite „om“, trăind, murind şi reînviind, în curgerea nesfârşită a generaţiilor, una şi aceeaşi viaţă. Sau poate, dimpotrivă, veţi simţi că fiecare dintre noi, în unicitatea noastră, reprezintă o specie nouă, prin care intră în lume fiinţe fără de pereche. Miliarde şi miliarde de specii. Comparând, veţi folosi panglica de măsurat a vieţii mele cu semne pe ea. Vom face „schimb de vieţi“. Dacă, aşadar, vorbesc despre viaţa mea, n‑o fac pentru că sunt îndrăgostit de ea sau pentru că o consider spectaculoasă în sine, ci doar pentru a vă atrage atenţia că, prin ea, vă puteţi întâlni cu viaţa dumneavoastră.

În oglinda pe care – Narcis generos – o construiesc, alături de mine apare de fiecare dată, estompând‑o pe a mea, silueta cititorului. Punându‑mă pe mine în scenă, îl scot de fapt pe el la rampă. Căci a vorbi despre tine este un mod de a‑l stârni pe celălalt să se gândească la el şi să descopere în el ceea ce, fără cartea ta, n‑ar fi descoperit poate niciodată. Mereu, în literatură, e vorba de paradoxul egoismului fecund: la capătul celei mai adânci incursiuni în tine are loc întâlnirea neaşteptată cu celălalt. Nu suntem niciodată atât de diferiţi încât să încetăm să fim asemănători. Această sugestie a eului comun devine, prin intermediul unei extreme particularizări, tema oricărei cărţi adevărate.

Eu este sinteza şi conştiinţa tuturor eurilor mele: a eului meu melancolic din preajma serii, când lumina începe să cadă, a eului meu activ şi croit pe ameliorat lumea, a eului meu ludic, dornic să se prostească în o mie de feluri, a eului meu violent, isteric şi scos din minţi, a eului meu uşuratic şi concupiscent, a celui tandru care mângâie şi este mângâiat, a eului meu dispreţuitor şi arogant, a eului meu corneillian (suferitor, măreţ şi nobil!), a eului meu timid, şovăielnic şi lipsit de încredere în el, a celui jignit de moarte, neînduplecat şi care nu se mai întoarce din drum, a eului înspăimântat de ridicol, a eului băşcălios şi fericit să moară de râs, a eului meu pus pe treabă şi vrând să răstoarne munţii sau a celui leneş, inerţial şi lipsit de orice chef, a eului meu terorizat de perspectiva catastrofei. Fiind toate acestea şi altele multe – cine sunt de fapt? Sunt suita tuturor combinaţiilor potenţiale ale acestor euri, cu o dominantă de moment. Sunt recuzita eurilor mele. Şi totuşi mă mişc în matca aceluiaşi eu. Aşadar – cine sunt eu?