AVANPREMIERĂ Fragmente din jurnalul Reginei Maria a României, din anul 1926

Cel de-al optulea volum de însemnări zilnice ale Reginei Maria a României, care va fi lansat săptămâna viitoare de Editura Polirom, cuprinde relatări ale evenimentelor din 1926, un an neprielnic pentru famila regală. Însemnările vizează atât sfera politică şi disputa dintre partide, care a culminat cu schimbarea guvernului României, cât şi întâmplări din viaţa de zi cu zi şi de hobby-urile Reginei.

Regina Maria a României (1875-1938), nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, a fost soţia regelui Ferdinand şi mama regelui Carol al II-lea. A început să-şi scrie jurnalul în decembrie 1918 şi de atunci şi-a aşternut aproape zilnic pe hârtie memoriile, până în 1938, cu puţin timp înaintea morţii.

Volumul al optulea al „Însemnărilor zilnice“ scrise de Regina Maria a României povestesc întâmplările anului 1926, care a fost nefast pentru familia regală. În decembrie 1925, Carol a renunţat la „toate drepturile de moştenitor al tronului“, iniţiind aşa-numita criză dinastică. Ca urmare, adversarii Casei Regale au început o campanie de acuzaţii la adresa reginei şi a prim-ministrului Brătianu, acuzat că i-ar fi obligat pe rege şi regină să-l îndepărteze pe fiul lor. În această perioadă dificilă, familia regală a mai primit o lovitură atunci cînd regele Ferdinand a fost diagnosticat cu cancer. Boala sa o va determina pe regină să se întoarcă mai repede din călătoria efectuată în Statele Unite pentru a promova imaginea României. 

Pe lângă contextul politic din România, Regina Maria notează în „Însemnări“ diferitele întâmplări din viaţa de zi cu zi – de la hobbyurile sale, caii şi grădinăritul, până la descoperirea religiei Baha’i sau micile bucurii şi necazuri ale rudelor şi prietenilor.

Regăsiţi mai jos fragmente în exclusivitate din „Însemnările zilnice“ ale Reginei Maria a României, volumul al optulea, publicat de Editura Polirom.

Luni, 4 ianuarie 1926                                                                                                 Cotroceni

Am sosit pentru micul dejun. Mare suferinţă în întreaga ţară şi, spre cinstea lor, trebuie spus că de data aceasta majoritatea au dorit să-l salveze. De fapt, regele este admirat pentru că a hotărât să-şi sacrifice fiul, au sperat cu toţii că Parlamentul se va ridica în bloc să ceară să i se acorde lui o a doua şansă, un timp ca să-şi trăiască visul său rău şi să revină asupra renunţării sale odioase.

Nimeni din opinia publică nu ştie că el este cel care nu vrea să se întoarcă. Toţi cred că tatăl lui, mânios din cauza comportamentului fiului, a hotărât să-l dezmoştenească. Acest lucru este socotit, pe drept cuvânt, o pedeapsă ce depăşeşte delictul.

În oraş este o tristeţe mai adâncă decât jalea pentru un om mort. Cel puţin ei îl jelesc. Totul este însă atât de îngrozitor, încât mă târăsc prin viaţă ca unul care nu ştie cum să-i facă faţă. Totul în jurul meu este indignare şi suferinţă. Cel puţin însă înţeleg cu toţii imensa durere şi , de asemenea, pierderea, cumplita pierdere a unei generaţii.

Cumplit, cumplit!

Astăzi, Parlamentul s-a reunit ca să judece problema.

În străfundul sufletelor noastre, Maiestatea Sa şi cu mine tot mai sperăm că opinia publică va infirma decizia Tatălui, votând pentru iertare.

Nu s-a întâmplat însă acest lucru.

Majoritatea a fost de acord să ratifice decretul regelui.

Băiatul nostru a fost înlăturat de la moştenire. El a întins coarda mult prea mult.

Acum este un renegat pentru veşnicie şi eu, ca mama sa, ca mamele eroine din istorie, l-am lăsat să plece. Eu!

De ce?

Era el imposibil de salvat? Mi-am pierdut eu complet încrederea în el?

Nu este, în realitate, bun? Este oare putred până în străfundul sufletului? Fiul meu, Carol – primul meu născut –, cel în care am crezut mai mult decât în orice...

Acum stau acolo, inertă la toate simţămintele, şi lacrimile îmi curg din ochi ca sângele... ca sângele... (...)

Marţi, 5 ianuarie 1926                                                                                                 Cotroceni

Cea de-a 17-a aniversare a zilei de naştere a Ilenei. A venit, ca de obicei, pentru masă în dormitorul meu. Foarte multe scrisori triste la care trebuie să răspund. Oamenii sunt drăguţi şi înţeleg imensa suferinţă ce nu poate fi depăşită, golul profund care te însoţeşte pretutindeni.

Micul serviciu religios de la Palatul mare a fost o grea încercare pentru inimile noastre pline de suferinţă. Mihai – menţionat ca principe moştenitor, Carol – lăsat la o parte! A fost mai mult decât a putut suporta oricare dintre noi.

Am făcut un tur prin grădină după masa de prânz, pentru că aveam nevoie să iau aer. În concordanţă cu Stimmung-ul1 nostru, vremea era foarte mohorâtă, toată zăpada se topise, era numai noroi şi mizerie.

După ceai, a venit Barbu. Maiestatea Sa nu-şi găseşte locul, a umblat prin casă apatic şi, în final, a venit să stea în camera mea.

Maruca2 a venit să ne vadă, plină de afecţiune şi de farmec, ca întotdeauna aparte şi originală.

Singurul lucru care ne interesează este noua încăpere. Am aranjat-o perfect. În seara aceasta au sosit de la Sinaia toate minunatele mele ciclame. Le-am grupat după culoare. Sunt superbe.

N-am putut să celebrăm cum se cuvine ziua Ilenei. Adorabilă, şi 17 ani! Ce trist începe!