Foto „Arapii“ din România: povestea uitată a unei minorități invizibile. De ce și-au dorit să lupte la Mărășești

Deși România are, prin excelență, o populație majoritar caucaziană, de-a lungul istoriei, pe teritoriul țării noastre au trăit inclusiv africani și asiatici, majoritatea ajunși la noi printr-o conjunctură militară.

Prezența africanilor sau a „arapilor“, cum erau numiți arabii cu pielea de culoare închisă, în Europa Occidentală era deja o obișnuință, încă din secolul al XVI-lea. Și asta în condițiile în care mari puteri europene precum Anglia, Franța şi Spania constituiau puternice imperii coloniale, atât în Americi, dar și în Africa și Asia. Persoanele de culoare erau în general utilizate la menaj în palatele regale sau nobiliare, ca lucrători în porturi și depozite, ca doici sau pur și simplu cu rol de companioni exotici în alaiurile aristocrației franceze și britanice. În Principatele Române, la celălalt capăt al Europei, fără acces la zonele coloniale din Africa, America și Asia, populațiile de culoare erau practic necunoscute pentru majoritatea localnicilor.

Acest lucru avea să se schimbe în secolul al XIX-lea, atunci când au fost întemeiate sate întregi de „arapi“ musulmani, dar și la începutul secolului XX, atunci când pe câmpurile Bărăganului, spre stupoarea localnicilor, au ajuns să lucreze la prășit porumbul grupuri întregi de africani și indieni. Povestea populațiilor de culoare de pe teritoriul României este inedită, interesantă, dar puțin cunoscută publicului larg, reprezentând o pagină aproape nespusă din istoria națională.

Avanpostul de la capătul Imperiului

Povestea „arapilor“ de pe teritoriul României începe în Dobrogea. Până să intre în componența Regatului României în anul 1878, ținutul de la Dunăre la Marea Neagră a fost, timp de 460 de ani, un avanpost de la capătul Imperiului Otoman. Cu o istorie bogată, marcată de culturile greacă, bizantină și de comerțul genovez, Dobrogea otomană era un ținut sărăcăcios, dominat de sate pescărești și turme cu oi – ici-colo abia se găsea câte o comunitate agricolă mai răsărită. Autoritățile otomane păzeau cu sfințenie pădurile rămase și îi taxau cât se poate de aspru pe ciobanii transhumanți care veneau din Valahia să-și pască oile în câmpiile Dobrogei. Fără să existe prea mare interes din partea autorităților otomane pentru dezvoltarea zonei, Dobrogea nu se putea lăuda cu prea multe așezări mai de Doamne-ajută – poate Cernavodă, Tulcea cu bazarul său uriaș, și Silistra, reședința pașei, capitala vilayetului. Nu putem să nu amintim și Babadagul, Medgidia și Mangalia. Până în anul 1829, atunci când a fost retrocedată Valahiei, mai contribuia la importanța zonei și raiaua Brăilei. În rest, zona era dominată de pescari, păstori și comunități rurale. Pe canalele Dunării și prin porturi operau pirații. Baza lor cea mai faimoasă era la Sulina, de unde lansau atacurile asupra navelor grecești, turcești sau de oricare alt neam, numai pradă să fie.

Componența etnică a acestui avanpost otoman era total diferită de cea de astăzi. Românii erau minoritari. Conform statisticilor oferite de Ion Ionescu de la Brad, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Dobrogea locuiau 15.764 de familii, dintre care 47,58% erau musulmani, 23,19% români,14% bulgari şi 11% slavi. În categoria musulmanilor intrau şi grupurile de tătari şi cerchezi, aduşi de otomani în scop defensiv. Tocmai de aceea, când a fost vorba să schimbe cele trei județe bogate din Basarabia de Sud cu Dobrogea otomană, autoritățile române au strâmbat din nas, iar presa națională i-a desființat pe cei care au încheiat târgul cu rușii. „Pentru a ţine în respect şi în ordine populaţiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreţinem acolo o armată considerabilă“, scriau jurnaliştii de la „Presa“, un oficios conservator din 1878. Inclusiv Eminescu în paginile ziarului „Timpul“critica acest schimb oferit de ruşi. Mai ales pentru conservatori, Dobrogea era o țară băltoasă, fără miză economică.

Satele „arapilor“ dobrogeni

În această Dobroge otomană, prin satele arse de soare, trăiau tot soiul de neamuri, cu origini etnice diferite. Prin anul 1934, căpitanul M.D. Ionescu scria că un anume pașă Hasan, probabil stăpânul de la Silistra, s-a gândit să populeze Dobrogea cu „arapi“, adică cu arabi-sirieni, dar probabil unii și cu descendență nord-africană – cert este că acești coloniști aveau o culoare foarte închisă a pielii: „Paşa Hasan aduse în Dobrogia 145 de familii de arabi, popor ale cărui aptitudini agricole sunt recunoscute. Aceste familii fură aşezate la Docuz-agaci (Nouă arbori) şi în cinci alte sate din prejur. Prin 1860, această colonie era încă în Dobrogia şi prospera prin agricultură“, scria căpitanul. Antropologul elvețian Eugene Pittard, care a vizitat Dobrogea în anul 1913, mărturisește că și el a dat peste „harapii“ dobrogeni. Analizând din punct de vedere antropologic, acesta a ajuns la concluzia că o parte a acestor arabi, originari din jurul Mării Roșii, prezentau influențe rasiale negroide, mai ales din cauza comerțului cu sclavi din zona central-africană, dar și de coastă.

Aceste personaje inedite în peisajul etnic dobrogean au fost soldați otomani, recrutați din provinciile arabe sau nord-africane și lăsați la vatră în Dobrogea. Cel mai probabil au servit în garnizoana de la Arab Tabia, de lângă Silistra. Conform recensământului otoman din 1850, în Dobrogea otomană se aflau 145 de „arapi“, adică aproximativ 0,9% din populație. Cele cinci sate ale arabilor, unele cu nume sugestive, precum Arab- Köi, au prosperat de-a lungul timpului, cu mici excepții – cel puțin asta mărturisea, în anul 1861, geograful francez Guillaume Lejean. Cea mai prosperă era Dokuz Agaç (n.r. – Nouă copaci), astăzi localitatea Măgura. Secretul prosperității acestor comunități ar fi fost priceperea arabilor sirieni și nord-africani de a lucra pământul în condiții de secetă. Conform mărturiilor, cele cinci sate cu arabi se aflau pe frontiera româno-bulgară de astăzi.

Arabii dobrogeni nu au supraviețuit României Mari

Despre aceste comunități se știu puține lucruri. Cel mai probabil erau organizați după sistemul administrativ otoman, fiind veterani lăsați la vatră și care au primit pământ în schimbul serviciului militar. Cert este că includerea Dobrogei în Regatul României nu le-a priit arabilor din Dobrogea. După 1878 și constituirea noilor frontiere, o parte a veteranilor arabi preferă să emigreze către Imperiul Otoman. În anul 1915, antropologul elvețian Eugène Pittard spunea că mai sunt, în toată Dobrogea, doar 14 „arapi“, toți bărbați, fără posibilitatea de a revigora comunitatea. Până în anul 1930, acești arabi dobrogeni au dispărut complet.

„Colonii agricole ale prizonierilor de război de culoare“

Nu doar în Dobrogea au existat, temporar, ce-i drept, comunități de arabi și africani. În luna martie a anului 1917, Muntenia și Oltenia se aflau sub ocupație germană, în urma campaniei catastrofale din toamna lui 1916. Pe acest teritoriu, autoritățile germane au început să transfere, în lagăre de muncă, peste 3.000 de prizonieri africani. Cele patru lagăre erau la Slobozia (Ialomița), Morile Mărculești, Mănăstirea (județul Călărași) și la Turnu Măgurele. „În luna martie a anului 1917, peste 3.000 de prizonieri originari din nord-vestul şi din centrul Africii, precum şi din India, au fost transferaţi în România, unde s-au organizat aşa-zisele Colonii agricole ale prizonierilor de război de culoare“, preciza pentru „Adevărul“ profesorul Vitalie Buzu.

Acești africani și indieni erau prizonieri de război, de pe Frontul de Vest – mai precis, trupe coloniale folosite de englezi și francezi în lupta epuizantă din tranșee. Muntenia și Oltenia, fiind teritorii agricole, au devenit destinația perfectă pentru aceștia, urmând a fi utilizați pentru strângerea recoltei: „Istoria lagărelor germane construite în timpul Primului Război Mondial începe pe Frontul de Vest. Pierderile mari suferite de anglo-francezi pe Frontul de Vest în anii 1914-1916 au determinat mobilizarea resurselor umane din colonii. Unităţi militare cu băştinaşi afro-asiatici au ajuns implicate în marile bătălii de pe Bătrânul Continent. Inevitabil, mulţi dintre aceştia au căzut în prizonierat german. Lagăre de prizonieri de culoare au fost organizate la Wünsdorf şi Zossen, în Germania. Mortalitatea uriaşă a prizonierilor din aceste lagăre a determinat autorităţile germane să caute soluţii. După consultări cu Turcia şi cu Austria, s-a hotărât transferarea prizonierilor în România“, relatează istoricul.

Dornici să lupte la Mărășești

Primele tranșe de prizonieri s-au dovedit a fi prea slăbite, cel mai probabil din cauza hranei puține, dar și a condițiilor improprii de transport. Mulți au ajuns pe domeniile boierului Dumitru Seceleanu din Mărculeşti. „În Ialomiţa s-au adus, pentru lucrul câmpului, prizonieri francezi de culoare, chiar şi anamiţi. Sunt aşa de slabi, din lipsă de hrană, încât munca lor e inexistentă“, preciza și prim-ministrul României, pro-german, Alexandru Marghiloman. Mulți au fost secerați de bolile de plămâni, de rinichi sau infecțioase precum tuberculoza. Cei care au rezistat au ajuns să se adapteze bine. În România aveau parte de mâncare și de ospitalitate. „Lucru uşor: 400 gr. pâine, 100 gr. carne, 250 gr. mămăligă, 125 gr. verdeţuri, 75 gr. orez, 300 gr. ridichi, 25 gr. sare, 12 gr. cafea, 30 gr. untură. Lucru greu: 500 gr. pâine, 180 gr. carne sau 100 gr. pastramă, 55 gr. untură“, scria I.C. Filitti, prefectul judeţului Ialomiţa în 1916, despre meniul prizonierilor. De multe ori, hrana era asigurată de localnici, o parte curioși să vadă oameni cu pielea neagră, alții pur și simplu din omenie.

Pe lângă contribuţiile românilor, prizonierilor le erau repartizate şi ajutoare de la Crucea Roşie, aşa cum rezultă din memoriile lui Dumitru Seceleanu: „La moşia Mărculeşti, din vale, era un lagăr de prizonieri francezi din colonii şi un alt lagăr de prizonieri englezi, soldaţi aduşi din colonii; din India şi alte colonii. Prizonierii erau îngrijiţi de Crucea Roşie elveţiană, cu sediul la Geneva, şi de unde se trimiteau, de două ori pe lună, o cutie de 5 kg cu diferite alimente şi rufe, şi de la care cumpăram şi noi zahăr, cafea, ceai, ce lipsea din ţară. Aceşti prizonieri erau foarte veseli şi mulţi din ei muncitori de câmp, chiar noi i-am întrebuinţat la lucru, la vie, prăşitul porumbului şi altele, plătindu-le cu 10 bani pe ceas. Este foarte interesant că în timpul când au început luptele cele mari de la Mărăşeşti, aceşti prizonieri au venit la mine la moşie să mă cerceteze dacă e departe până la Mărăşeşti şi pe unde s-ar putea duce şi ei acolo. Au fost însă îndemnaţi să nu se ducă şi să-şi vadă de treabă“.