Apostolii Epocii de Aur, episodul #5. Ştefan Andrei, diplomatul care a luat numele lui Ceauşescu în deşert

Ştefan Andrei a promovat interesele lui Nicolae Ceauşescu pe toate continentele, din Washington până-n deşertul african. A fost ministru de Externe şi unul dintre oamenii de încredere ai dictatorului – printre puţinii demnitari care ajunseseră la şcoală şi în timpul orelor de curs, nu doar în vizite

29 martie 1966, Moscova, URSS. Tovarăşi şi prieteni ai sovieticilor de pretutindeni se aşază robotic pe scaunele celui mai ameninţător amfiteatru care s-a văzut de la Sankt Petersburg până la Strâmtoarea Bering. E aglomeraţie şi multă tensiune. Lucrările Congresului al XXIII-lea al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (PCUS), cea mai înaltă instanţă conducătoare a partidului, sunt declarate deschise.

România se află, fireşte, pe lista lungă a invitaţilor cu obligaţii de aplaudac, iar lider al delegaţiei conformiştilor este Nicolae Ceauşescu, aflat pentru prima dată în calitate de lider al Partidului Comunist Român (PCR) la un eveniment de asemenea anvergură. Până la 8 aprilie, când Congresul va fi ales deja Comitetul Central (CC) şi când Leonid Brejnev îşi va fi reluat titulatura de secretar general al PCUS, devenită tabu după moartea lui Stalin, Ceauşescu n-are timp de chibzuială. Dictatorul român are un singur gând, o singură ambiţie profesională: să se întoarcă acasă cu mai mulţi prieteni decât avea la plecare. E momentul în care trebuie să se folosească mai abil ca niciodată de diplomaţia pe care a-nvăţat-o. Are noroc.

Diplomaţia este şi ea inclusă în delegaţia română: Ştefan Andrei, adjunct al şefului Secţiei Relaţii Externe al CC al PCR, cu un nume mai degrabă neglijabil în nomenclatură, vorbitor de franceză, italiană şi engleză, oricum cunoscător al dinamicii mişcărilor comuniste şi cu relaţii deschise cu tovarăşii din toate ţările, dar uniţi la Moscova, îi îndeplineşte visul lui Ceauşescu. Cu ajutorul diplomatului, dictatorul român are tot felul de întâlniri private cu mai-marii comunişti ai vremii. Pleacă mulţumit de la Congres. De-acum e clar: începuse magistral să-şi construiască imaginea de lider puternic al acelei provincii mai sărace din lagărul socialist, Republica Socialistă România.

Axa Franţa-Spania-Venezuela-Japonia
Pentru Andrei, vizita în URSS are anvergura momentelor care schimbă vieţi. „În delegaţie erau (n.r. – Ioan) Maurer, (n.r. – Alexandru) Drăghici, (n.r. – Paul) Niculescu-Mizil şi ambasadorul nostru la Moscova (n.r. – Nicolae Guină, care-l cunoscuse pe Ceauşescu în lagărul de la Târgu-Jiu, când cei doi erau arestaţi de autorităţile din interbelic). Acolo am fost luat şi eu. Am organizat, de fapt, toate întâlnirile lui Ceauşescu cu diferiţi şefi de delegaţii. S-a întâlnit cu cel puţin 35 de conducători de partide, printre care Waldeck Rochet (secretarul general al Partidului Comunist Francez), Santiago Carillo (secretar general al Partidului Comunist Spaniol), Jesus Faria (secretar general al Partidului Comunist din Venezuela) [...] Acolo, la Moscova, în 1966 a fost lansarea lui Ceauşescu“, explică Andrei în volumul de dialoguri cu istoricul Lavinia Betea „I se spunea Machiavelli. Stăpânul secretelor lui Ceauşescu“. Şi ascensiunea politică a diplomatului este, întrucâtva, decisă în urma performanţelor sale din URSS. Până la urmă, nu e lucru uşor să-l mulţumeşti pe Ceauşescu.

Dar Andrei este un specialist. Numai câteva luni trec şi reuşeşte să se afirme din nou. De această dată, mai departe, în Japonia, unde se afla cu treburi mărunte, prieteneşti. Comuniştii japonezi, aflaţi în minoritate în ţară, află însă că românul avea sarcină se se informeze şi despre ruptura ideologică dintre ei şi tovarăşii chinezi, aşa că îl primesc ca pe un mare diplomat şi-l invită cu pompă la sediul conducerii de partid. Încă un concediu diplomatic de succes. „În ţară, la aeroport, mă aştepta Ghizela Vass (n.r. – longeviva şefă a Secţiei Relaţii Externe): «Andrei, te felicit, ai fost numit primul meu adjunct!» [...] Ceauşescu a zis să mă facă prim-adjunct. In 1966, în aparatul CC erau doi prim-adjuncţi – Ştefan Andrei şi Naş Leon, la Gospodăria de Partid“, îşi aminteşte bărbatul.

„Îi dădeam lui Ceauşescu două cărţi pe lună“
Apropierea lui Ceauşescu de Ştefan Andrei poate fi explicată, însă, şi fără apel la presupusele performanţe diplomatice ale acestuia din urmă. De fapt, după ce preluase secretariatul general al partidului, în 1965, Ceauşescu se preocupase cu tenacitate oltenească de înlocuirea bolşevicilor vechi din funcţiile-cheie cu oameni noi, specialişti, de încredere. Andrei e unul dintre mesagerii schimbării. Bărbatul începe să fie purtat la congrese şi consfătuiri organizate în ţări străine, începe, aşadar, să-şi consolideze poziţia firavă din ierarhia de partid. Merge în Bulgaria, Ungaria, Austria, participă la consfătuiri, are păreri. „A fost o perioadă, din 1972, cred, până în 1978, când eram o tripletă – Dumitru Popescu, (n.r. – Cornel) Burtică şi cu mine. Îi traduceam o serie de lucrări pe care le cunoşteam noi sau ni le recomandau oamenii de specialitate. Traduceam integral anumite lucrări pentru el, cu un rezumat în faţă de 10-12 pagini [...] Îi dădeam lui Ceauşescu cel puţin două cărţi pe lună, în rezumat“, susţine fostul demnitar.

În plus – reluăm fără ironie – Andrei chiar este un specialist. E unul dintre puţinii aparatcici comunişti care ajunseseră la şcoală şi în timpul orelor de curs, nu doar în vizite. E cultivat, iar inteligenţa sa e recunoscută de către toţi tovarăşii. Nu străluceşte, e departe de-a fi un intelectual autentic, însă are acest avatanj de-a fi înţelept prin comparaţie.

Orişicât, un lucru rămâne clar: din ’66, Andrei se apropie mai mult de Ceauşescu. Începe să fie un consilier angajat, care-şi informează şeful despre tot ce se întâmplă pe plan extern. Face selecţii din presă, din cărţi, sintetizează discuţii şi explică iniţiative internaţionale. Din 1969, devine membru supleant al CC al PCR.

Maurer: „Du-te-n mă-ta!“
Poate şi cu ajutorul lui Andrei, Ceauşescu începe să fie perceput ca o pată de culoare în lagărul socialist gri. Pentru Occident, dictatorul devine comunistul frecventabil, iar România – o speranţă. Andrei e din ce în ce mai implicat în jocul diplomatic şi din ce în ce mai ferm. De pildă, în 1973, se ia la trântă cu unul dintre greii partidului, avocatul extravagant Ioan Gheorghe Maurer, în problema disputei dintre Israel şi Egipt. „Fricţiuni apăruseră între Ceauşescu şi Maurer şi pe tema relaţiilor internaţionale. Premierul susţinea consecvent cauza Israelului în conflictele cu lumea arabă. Ceauşescu încuraja abordările mai pe tiparul «şmecheriile olteneşti». S-a ajuns într-o asemenea situaţie ca primul ministru să-l înjure, în faţă, pe Ştefan Andrei, vârful de lance al secţiei CC de relaţii internaţionale“, explică Lavinia Betea în volumul „Viaţa lui Ceauşescu. Tiranul“. Andrei povesteşte, la rândul său: „Eu i-am spus (n.r. – lui Maurer) că marxismul împarte războaiele în juste şi nejuste. Ai dreptul să foloseşti forţa armată pentru un teritoriu ce ţi-a fost luat prin forţă. Egiptul poartă în acest sens un război just. Maurer m-a înjurat «Du-te-n mă-ta!»“. Era slobod Maurer şi faţă de Ceauşescu, dacă aşa voia el. Când dictatorul a înlocuit, în toate documentele de partid, cuvântul „consum“ cu expresia „bunăstare matrială şi spirituală“, Maurer ar fi replicat convis: „Eu aş vrea să mor cu curul în sus într-o societate de consum“, arată Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu. Ucenicul partidului“.

Are protecţia Ghizelei de fier
Aparte de micile obscenităţi ale puterii, Andrei continuă să escaladeze în ierarhie. Din 21 iulie ’72, devine membru CC al PCR, membru al Secretariatului CC al PCR şi membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR, iar din 28 noiembrie ’74 e numit membru supleant al Comitetului Politic Executiv (CPEx). Are doar 43 de ani. Are energie, nu se opreşte. În 1975, preia postul de şef al Secţiei Relaţii Externe de la Ghizela (de fier) Vass, care îi rămâne însă adjunctă. „Singurii care o respectau erau soţii Ceauşescu şi, poate, Ştefan Andrei“, spune Vladimir Tismăneanu în volumul „Lumea secretă a nomenclaturii“. Andrei îi rămâne fidel bolşevicei şi pentru că ştie că femeia se bucură de încrederea Ceauşeştilor.

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

„Ştefan Andrei e din sat de la mine. Şi cum oltenii s-ajută între ei...“

Ştefan Andrei nu va uita de cei de care, cândva, a fost legat. Vladimir Tismăneanu remarcă, în „Lumea secretă a nomenclaturii“, cariera strălucitoare a lui Sergiu Verona, cercetător principal în cadrul Institutului de Ştiinţe Politice de la Ştefan Gheorghiu şi expert oficial în „cursa înarmărilor“, care, datorită relaţiilor speciale pe care le avea cu Andrei, putea participa anual la reuniunile Institutului de Studii Strategice de la Londra. Şi asta în ciuda antisemitismului angajat al Elenei Ceauşescu. Măcar îi aducea, în semn de răsplată, cărţi din Occident. De altfel, şi menestrelul marilor poeţi români ai timpului trecut, Tudor Gheorghe, îi datorează măcar un pic din vasta sa carieră tot lui Ştefan Andrei. Artistul îşi aminteşte cum a reuşit să plece în Franţa, în 1974, când trebuia să meargă cu Teatrul de Păpuşi din Craiova, la un festival internaţional: „Nu eram căsătorit, nu eram membru de partid, tata fusese deţinut politic. Nici Dumnezeu din cer nu credea că pot să plec. Numai că directorul Teatrului s-a dus la o cunoştinţă de la Bucureşti, care se chema Ştefan Andrei, şi i-a spus: «Uite, eu am nevoie şi nu-l lasă». Ştefan Andrei e din sat de la mine. Şi cum oltenii s-ajută între ei... El, cunoscându-i pe tata şi pe mama, pentru că mergea adesea în casă la noi, îi spune: «Dacă e băiatul lui Fănică a lu’ Ilie a lu’ Andrică, să meargă». S-a dus la Securitate şi a spus: «Daţi-i drumul, că ăsta nu numai că n-o să fugă niciunde, dar o să facă lucruri extraordinare pentru ţara asta!». Şi aşa am plecat pe toate meridianele până în ’89! De vreo şase ori am fost în America“, îşi aminteşte trubadurul.

Execuţia sau sinuciderea
Un moment care nu-i face deloc cinste lui Ştefan Andrei este însă cel al rechemării acasă a ambasadorului României în Statele Unite, Mircea Maliţa (în anul 1984). Fostul diplomat îşi aminteşte că i-a cerut lui Andrei explicaţii pentru scoaterea sa din rândul celor care lucrau la minister. „Mă primeşte ministrul personal, cu o mică aşteptare la secretariat. Ştefan Andrei nu se deplasează de la biroul lui, îmi întinde mâna fără o cută specială a feţei şi fără ton deosebit al vorbei. Trec direct la subiect şi spun ce mi s-a comunicat jos că nu aş figura pe lista cadrelor din 1985. «Ce să înţeleg prin asta?» «E simplu, răspunde el. S-a luat. S-a luat hotărârea să nu mai lucraţi la Externe.». Calm, l-am rugat să precizeze care este motivul acestei subite schimbări. «Nu am cum să comentez această decizie a conducerii partidului, a spus el, dar înţeleg că aţi pierdut încrederea pe care v-au acordat-o. [...] Pierderea încrederii e un lucru grav. Ştiţi povestea mareşalului Erwin Rommel, eroul nemţilor în cucerirea Africii de Nord, care când a revenit acasă a fost acuzat de pierderea încrederii». Dar mai rău a fost ce a urmat, ceea ce m-a lăsat fără glas. «I s-a spus atunci: Ai pierdut încrederea, ai două soluţii: facem procesul şi eşti executat sau te sinucizi cu propria armă, şi atunci familia nu este atinsă cu nimic, iar în istorie rămâi cu succesul din război»“, povesteşte Maliţa în volumul de memorii „Secolul meu scurt“. Un singur a mai făcut fostul diplomat. I-a mulţumit pentru primire lui Andrei.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

Diplomaţia lui Andrei: securişti, bani clandestini, arme

„Să participe la o întâlnire diplomatică în pijama“

În ciuda protocolului diplomatic restrictiv, Andrei rămăsese un om de viaţă, arată cele mai multe dintre portretele făcute de contemporanii săi. Fostul şef de cabinet al lui Ceauşescu, Silviu Curticeanu, îl descrie în volumul „Mărturia unei istorii trăite: imagini suprapuse“: „Cult şi educat, mimează de multe ori primitivismul, făcând pe olteanul ce-şi soarbe supa sau mănâncă usturoi cu pumnul; distrat, dincolo de orice închipuire, a fost în stare să participe la o întâlnire diplomatică îmbrăcat în bluza de pijama în loc de cămaşă; mâncător de tot ce se face sub ţest, adoră, în acelaşi timp, stridiile vii şi creveţii, somonul şi «avocado»“.

Dacă Andrei era un simplu chefliu ori dacă era un hedonist veritabil nu ştim. Totuşi, rămâne evident faptul că fostul nomenclaturist era un apărător influent al propriului lux. De pildă, diplomatul nu locuia în cartierul Primăverii, ci în Dorobanţi, pe una dintre străzile cu nume de capitale. Dar acesta era, de fapt, un avantaj, mai ales după ce Nicolae Ceauşescu a interzis circulaţia maşinilor şi a impus restricţii dure privind dreptul de a vizita zona, arată Vladimir Tismăneanu în „Lumea secretă a nomenclaturii“.

Luxul pe care şi-l permitea Andrei includea, în mod categoric, petreceri şi alte chermeze. Iar Andrei ştia să se afirme şi aici. Artistul şi, uneori, politicianul Mădălin Voicu, naş de cununie şi de botez al fiului lui Ştefan Andrei, Călin Andrei, îşi aminteşte: „Admira foarte mult soliştii şi artiştii de muzică populară. Dădeau câte un spectacol foarte frumos pentru că ştiau că el e îndrăgostit de muzica lor. Îmi aduc aminte că făceam nişte petreceri aproape de pomină. Era un om de viaţă, nu o persoană închistată. Nu era tipul care să plece de la birou acasă şi de acasă la birou“.

„Ce-o să ne mai distrăm când o să fie Nicu şeful!“

În afara atribuţiilor din diplomaţie şi, mai ales, din comerţul exterior, Andrei mai are o sarcină importantă: să-i fie doică şi îndrumător mezinului Nicu Ceauşescu, băiat petrecăreţ, dar îndrăzneţ şi în politică. „Ceauşeştii cultivau prietenia lui cu mine şi apreciau că îmi creasem nişte raporturi bune cu Nicuşor. Îi recomandam şi îi aduceam cărţi să citească“, spune Andrei în volumul de dialoguri cu Lavinia Betea.

Deşi nu prea confortabilă, această sarcină i-ar fi asigurat lui Andrei continuitatea în funcţii, credea bărbatul. În 1993, îi recunoaşte politologului Vladimir Tismăneanu că, în 1989, în cazul înlăturării lui Ceauşescu printr-o lovitură de palat, fără vreun fel de imixtiune populară, primul cerc din jurul puterii miza pe Nicu Ceauşescu. „Mi-a explicat că trebuia ales între detestata Elena, pe de-o parte, şi Nicu, pe de alta. Aşa vedeau lucrurile ei, servitorii, sicofanţii şi valeţii din Comitetul Politic Executiv“, spune Tismăneanu. Şi Ion Mihai Pacepa îşi aminteşte, în „Orizonturi roşii“ despre o discuţie cu subiect similar. Deşi sceptic cu privire la viitorul politic al lui Nicuşor, Pacepa e liniştit de Andrei: „Ce naiba, Mişule, nu fi îngust. Nicu e un adevărat aristocrat. Îţi dai seama ce o să ne distrăm când o să fie el şeful!“.

Istoricul Mark Almond îi completează portetul lui Andrei în volumul „Sfârşitul lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu“: „Deşi Andrei ar fi fost mai inteligent decât tovarăşii săi, lăcomia sa nu era mai mică decât a celorlalţi tovarăşi mai necopţi la minte cum ar fi Postelnicu“.

Dragoste în vremea comunismului

Demnitarul comunist a fost căsătorit o singură dată, cu Violeta Pop, aşa cum era numele acesteia de fată. Actriţa cu zece ani mai mică decât Ştefan Andrei a rămas cunoscută mai degrabă ca urmare a antipatiei pe care i-o purta Elena Ceauşescu decât pentru rolurile de la Odeon, Giuleşti, Bulandra, din filme sau de la televiziune. Deputatul şi artistul Mădălin Voicu, naşul de cununie şi de botez al băiatului lui Andrei, Călin Andrei, explică modul cum se raporta cuplul Ceauşescu la cuplu Andrei: „Ceauşescu nu avea nimic personal cu Ştefan Andrei. Elena Ceauşescu o invidia însă sincer pe Violeta. Spun asta, în condiţiile în care eu ca artist cunoşteam invidia Elenei Ceauşescu împotriva tuturor femeilor frumoase, nu doar a Violetei Andrei, ci şi în cazul altor soţii de demnitari. Unele erau, chiar de excepţie, pot să spun, le-am cunoscut“. De altfel, Elena Ceauşescu a mers până acolo încât a interzis apariţiile doamnei Andrei în teatre şi cinematografe.

Iubirea dintre cei doi aduce a film de dragoste hollywoodian. Ştefan Andrei o cunoaşte pe Violeta pe când aceasta avea 18 ani, când amândoi merg la Viena, la Festivalul Tineretului şi Studenţilor. „Cred că am cucerit-o în timpul Festivalului Tineretului de la Viena, din 1959. Am mers şi cu vaporul şi am stat două săptămâni“, spune Andrei în volumul de memorii cu Lavinia Betea.

„Las-o în pace să crească, e sălbatică rău“
Viitorului demnitar îi se aprinseseră călcâiele după ea, dar vârsta prea mică a Violetei părea o problemă. „Mi-am dat seama că ea se apropia de mine. Şi i-am spus: «Eşti prea mică, trebuie să mai creşti, nu vreau să te încurc. Nu că nu mi-ai plăcea, chiar îmi placi, dar...». Avea 18 ani“, povesteşte Andrei în „I se spunea Machivelli“. Violeta Andrei are, la rândul său, explicaţiile sale. „Toţi i-au spus. Las-o în pace să crească, că e sălbatică rău“, afirma Violeta Andrei într-un interviu difuzat de un post de televiziune destinat publicului feminin.

Seara decisivă a relaţiei lor se petrece în august 1961, la dans. După petrecere, Andrei o conduce acasă şi o sărută. În trei luni, se căsătoreşte cu femeia. „La nunta mea au fost maximum 40 de persoane . Respectiv: maică-mea, taică-meu, fratele meu cu soţia, soră-mea cu soţul. Şi rudele Violetei. Străini de familiile noastre au fost: Cornel Burtică, ziaristul Alexandru Ionescu, Alexandru Ignat, care fusese secretar al UASR-ului. Cu soţiile, bineînţeles. Şi o familie de consăteni de-ai mei“, explica Andrei în volumul de dialoguri cu Lavinia Betea.

„Moartea căprioarei“ a adus-o în teatru
Ştefan Andrei spune că era impresionat de inteligenta, ambiţia şi frumuseţea Violetei. Şi la bătrâneţe, îşi va aduce aminte ca soţia sa a intrat la Institutul de Teatru numai prin talentul său, recitând în faţa comisiei „Moartea căprioarei“ de Nicolae Labiş. Andrei respectă profesia de actriţă a Violetei, dar îi cere acesteia un singur lucru. „De la început am făcut o înţelegere: «Să ştii că eu n-o să mă opun ca tu să fii artistă, am zis eu. Dar am o rugăminte. Dacă poţi să naşti, aş dori să am şi eu cel puţin un copil cu tine. Nu vreau să plec de-aici doar sădind un pom şi secerând nişte orz. Ci să las şi un copil». A fost de acord“, spune Andrei în volumul „I se spunea Machiavelli“.

Relaţia dintre cei doi rămâne solidă cu toate că e pusă la încercări. În perioadele 1972-1974 şi 1982-1989, Violeta Andrei nu joacă în nici un film, în urma indicaţiilor Elenei Ceauşescu de a nu i se da vreun rol. „Spunea Elena Ceauşescu: «Violeta să nu mai apară în filme. Violeta să nu mai apară la televiziune». Lui Postelnicu (n.r. – Tudor Postelnicu) sau lui Petru Enache, care era secretar la Comitetul Central. Iar acela indica mai jos“, rememorează fostul demnitar comunist. Mai mult, în anii 1984-1985, lui Andrei i se va sugera în repetate rânduri să se despartă de soţia sa. Căsnicia a rezistat şi acestor încercări ale Partidului.

În aprilie 1978, Nicolae Ceauşescu îl numeşte pe Andrei ministru de Externe. E doar o formalitate, pentru că olteanul oricum dicta în relaţiile diplomatice ale României. „Pentru cei care nu cunosc structura puterii în regimurile de tip leninist, trebuie precizat că Secţia Internaţională a Comitetului Central (n.r. – al cărei şef era din ’75) dirija de fapt Ministerul de Externe“, explică politologul Vladimir Tismăneanu în „Lumea secretă a nomenclaturii“. Se pare că numirea avusese alt scop: persoana care ţinea legătura cu americanii pentru vizita dictatorului român în SUA trebuia să fie un înalt oficial de stat, nu de partid. Oricum, Andrei îşi menţinuse atribuţiile primei funcţii.

Separat de diplomaţia vizibilă, Andrei e implicat şi în activităţi transfrontaliere mai degrabă ascunse de ochii lumii: finanţări pentru partide comuniste din ţări europene, africane sau asiatice, sprijinul pentru organizaţii de eliberare naţională şi, cel mai important, intermedierea vânzării de armament. O noutate profesională este însă stabilirea structurii ambasadelor, atribuţie care-i revine lui Andrei, lui Tudor Postelnicu (şef al Departamentului Securităţii Statului 1978-1987) şi lui Nicolae Ceauşescu. Mai precis, cei trei stabilesc, pentru fiecare ambasadă, ce parte a personalului are mandat de la minister şi ce parte – de la Securitate.

„De exemplu, la Bruxelles, unde erau şi NATO, şi UE, Securitatea avea mai mult decât Externele. Raportul era cam de 5 la 3. Să fie foarte clar. Toţi diplomaţii de peste hotare erau ori ofiţeri, ori informatori. Aşa e în toată lumea. Cine intră în diplomaţie, în afară de ambasador, este obligat să-i informeze pe cei din serviciile speciale despre anumite lucruri“, explică fostul demnitar comunist. Cele mai multe probleme le are Andrei cu personalul furnizat de Securitate. În timpul mandatului său, pe de o parte, vor defecta oameni care lucrau la ambasada de la Bruxelles şi în cea de la Washington şi, de cealaltă parte, spionii români infiltraţi în structurile occidentale erau deconspiraţi – informaţiile despre reţeaua Caraman creează un adevărat şoc în Vest.

Cerea ţigări, whisky, cărţi
Rapoartele emise de ofiţerii români la sfârşitul deceniului ’70 arată că până şi şefii Direcţiei de Informaţii Externe, Nicolae Doicaru şi Ion Mihai Pacepa, obişnuiau să-i aducă spăşiţi plocoane ministrului Andrei, susţine jurnalistul Eduard O. Ohanesian. „Era o practică ca tov. Andrei Ştefan să ceară de la toţi ofiţerii pe care îi cunoştea diferite lucruri ca: ţigări, şampanie, whisky, cărţi, discuri şi alte obiecte. Apela direct la tov. N. Doicaru, la Pacepa, la tov. Toader, la tov. Caraman şi la subsemnatul. Avea o expresie: «Vezi, dragă, când vii la mine, deschide uşa cu piciorul»“, scria în raportul său şeful Diviziei a II-a America şi alte regiuni din cadrul Departamentului de Informaţii Externe (UM 0920/V2), general-maior Gheorghe Marcu, în 16 august 1978, potrivit documentului publicat de Ohanesian.

A treia ţară care a investit în Vietnam
În ciuda performanţelor slabe ale economiei româneşti, Ştefan Andrei mai avea, în fişa postului de la Externe, sarcina de a administra fondurile care mergeau către partidele comuniste sau către alte ţări socialiste. Încă din anii ’70, România finanţa masiv Vietnamul comunist, fiind a treia ţară ca aport material, după mult mai puternicele China şi URSS. Partidul Comunist din Grecia, Partidul Comunist din Spania, Partidul Comunist din Maroc sau Mişcarea Naţională din Namibia se bucurau, de asemenea, de susţinere materială din partea României.

„Uite ce urât se poartă Mitterand“
Banii mergeau şi la personalităţi şi partide care aveau mai puţin de-a face cu mişcarea comunistă, cum erau socialiştii François Mitterand şi Willy Brandt, primul fiind ales timp de două mandate preşedinte al Franţei, 1981-1995, iar cel de-al doilea – cancelar al Republicii Federale Germania între 1969 şi 1974. Povestea finanţării campaniei din 1981 are şi accente comice. PCR-ul trimite 62.000 de dolari francezilor, în timp ce comuniştii maghiari investesc două milioane, iar RDG-ul şi Coreea de Nord – câte cinci. Suma ridicolă trimisă de români mai mult îl irită pe Mitterand, care se asigură ca Franţa să stabilească un informal embargo diplomatic României – Andrei povesteşte cum, după vizitele francezilor în alte state, gazdele anulau nejustificat vizitele românilor. „Mitterand a considerat o insultă ajutorul României. Iar Elena Ceauşescu zicea ulterior: «Uite ce urât se poartă Mitterand, şi noi i-am dat bani să câştige alegerile»“, povesteşte fostul demnitar.

În timp ce francezii închideau uşa României, mai importante pentru comuniştii dâmboviţeni rămân relaţiile bilaterale cu Uniunea Sovietică şi cele cu statele semnatare ale Tratatului de la Varşovia. Totuşi, concesiile pe care predecesorul Gheorghiu-Dej le-ar fi făcut sovieticilor nu mai sunt atât de uşor îngăduite de noul aparat. De pildă, România se opune propunerii URSS ca 30% din bugetul României să fie cheltuit pentru Armată şi înarmare. În plus, Ceauşescu şi echipa sa nu admit nici recomandarea URSS ca, pe timp de război, secretarul general al PCUS să fie şi comandantul trupelor Tratatului. Dimpotrivă, românii insistă ca fiecare armată naţională să aibă propriul conducător.

Cum am căzut cu ruşii la pace
Anul 1983 este unul dintre cele mai dificile în relaţiile cu URSS, care presa România să ia poziţii ferme antioccidentale şi să sprijine mai mult eforturile de înarmare ale ţărilor din Tratat. Ştefan Andrei găseşte însă o portiţă: Tratatul de la Varşovia, semnat în 1955, pentru 20 de ani şi cu o prelungire tacită de zece ani, urma să expire în 1985. În consecinţă, românii, oricum nemulţimiţi de faptul că nu sunt sprijiniţi economic la fel ca alte state socialiste, cer ca Bucureştiul să primească anual cinci milioane de tone de petrol pentru a semna Tratatul încă zece ani, cu posibilitate de prelungire de încă cinci. Ştefan Andrei, asistat de Constantin Dăscălescu, începe discuţiile cu sovieticii. „La discuţia preliminară cu Gorbaciov el a cerut să plătim jumătate în produse agroalimentare. I-am spus că nu putem, nu avem posibilităţile acestea. Până la urmă s-a hotărât ca 33% din plata celor 5 milioane de tone de petrol să fie agro-alimentare“, explică Andrei. În acelaşi timp, Bulgaria şi Ungaria primesc 12 milioane de tone de petrol.

Armele României
Dacă negocierile vitrege cu fratele mai mare de la Răsărit nu au prea mult succes, diplomaţia românească se lansează şi în alte afaceri internaţionale. Cea mai importantă dintre acestea: comerţul cu arme. De pildă, la începutul anilor ’80, Andrei face vizite în Irak şi Iran, ţări aflate în conflict. Deşi iniţial, România furniza armament Irakului, interesele financiare nu ţin seama de o minimă coerenţă diplomatică. Aflat în Teheran, capitala Iranului, Andrei este rugat de omologul său Ali Akbar Velayati ca, pe lângă tractoarele româneşti, maşinile de semănat şi alte utilaje agricole, să semneze şi un contract pentru furnizarea de armament. Povesteşte chiar el: „Am fost la preşedinte, de acord cu asta, dar cu o singură condiţie însă. Să ne vindeţi şi nouă o serie de arme pe care le vindeţi Irakului. Militarii noştri spun că irakienii au nişte arme româneşti foarte bune“. Dezorientat, Andrei telefonează acasă, la Cabinetul 1. „Am rămas tâmpit. «Dom’le, eu nu am pentru asta mandat. Dar, zic, dacă eu fac cu dumneata o înţelegere orală că acest mare acord economic este valabil, devine valid şi în condiţiile în care încep negocierile între o delegaţie militară română şi o delegaţie militară iraniană?». Merge alături, dă un telefon şi zice: «Da, delegaţia militară română e binevenită oricând». Şi am semnat înţelegerea. Aşa am ajuns în situaţia de a vinde arme şi irakienilor, şi iranienilor“, explică Andrei în „I se spunea Machiavelli“. România mai trimite resurse de luptă şi spre unele ţări din Africa, care încă luptă pentru decolonizare. Chiar şi ţări sau organisme din Orientul Apropiat ar fi solicitat serviciile României. Un singur exemplu: Organizaţia de Eliberare a Palestinei, condusă de Yasser Arafat, bun prieten al lui Ceauşescu, care se află în relaţii bune şi cu Andrei.

Ceauşescu revindea marfă sovietică
În octombrie 1985, Andrei este îndepărat din fotoliul său şi mutat într-o funcţie simbolică: preşedinte al Consiliului Central de Control Muncitoresc al Activităţii Economice şi Sociale. Demnitarul spune că motivul e legat de primirea sa în Clubul Diplomaţilor şi de o potenţială percepţie între occidentali cum că bărbatul ar fi mai bine văzut decât cuplul dictatorial. Vreme de doi ani, sarcina diplomatului e să urmărească desfăşurarea planurior de stat. În septembrie 1987, e numit viceprim-ministru, responsabil de Comerţul Exterior: de la alimente şi materii prime până la schimburi de armament. „Comerţul cu arme a fost o parte deosebită a afacerilor lui Ceauşescu. Până-n 1987, s-a făcut de ministerul de resort, sub coordonarea generalului Victor Athanasie Stănculescu, adjunct al ministrului Apărării Naţionale. Pentru că afacerea se derula şi cu parteneri în conflict, a trecut-o la Comerţul Exterior (n.r. – de care răspundea Ştefan Andrei). În caz de scandal, Ceauşescu voia acoperire. Mai ales că revindea şi marfă sovietică“, explică Lavinia Betea.

Avea boala lui Ceauşescu

21 decembrie 1989. Ştefan Andrei încearcă să recupereze o datorie de 12 milioane de dolari, pe care americanii îi aveau de plătit pentru comerţul cu becuri. Pentru cei care-şi strigă libertatea pe străzile din Bucureşti şi din ţară, Ştefan Andrei avea să cadă curând. Demnitarul e cuprins de frică. „N-am fost în stradă. Am dormit în sediu noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. [...] Am avut foarte mare teamă. Pe 22 decembrie dimineaţa, a venit Ion Radu la mine. «Ce facem?», i-am zis. «Nu putem face nimic, că ne împuşcă», a răspuns“, îşi aminteşte Andrei în volumul de memorii.

Pe 21 ianuarie, bărbatul e arestat şi, apoi, judecat în lotul de demnitari comunişti acuzaţi de infracţiunea de genocid, alături de Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Emil Bobu şi Manea Mănescu. E condamnat la închisoare. Doi ani şi cinci luni, are timp să-şi reevalueze trecutul, are timp de introspecţii şi analize. Nu reuşeşte. E urmărit de gânduri negre. „Ştefan Andrei a avut coşmaruri tot timpul cât a stat la Rahova. Se certa în somn cu oamenii“, îşi aminteşte Silviu Curticeanu, coleg de celulă, în volumul său de memorii. Despre clipele grele din zeghe îşi aminteşte şi Andrei: „Am ieşit cu cancer la colon. Şi am făcut de două ori infarct“. Tot ce-a învăţat Andrei din această perioadă pare să fie sintetizat într-un scurt răspuns dintr-un interviu de ziar din 2007: „Sunt marxist. Toată gândirea mea e marxistă“.

Ar fi vrut să mai conteze
Fostul senator Marius Marinescu, în prezent invitat permanent în studiourile televiziunilor de duzină, spune că, după ’90, Andrei era foarte supărat că nu a fost chemat de nimeni să-i fie consilier. De niciun şef de stat, prim-ministru sau ministru de Externe. „Era mâhnit că poporul român nu are recunoştinţă pentru tot ce a făcut el“, şi-a amintit fostul politician pentru un ziar local din Bucureşti. Măcar frumoasa sa soţie, Violeta Andrei, i-a rămas alături. „Îmi amintesc că, prin 1991, aveam voie să-i duc lui Ştefan trei kilograme de alimente la închisoare. Îi duceam şi cărţi, în special discursuri politice, iar cei de acolo mă tot întrebau dacă sunt volume cu Ceauşescu, deşi scria pe coperte că erau interbelice“, îşi aminteşte Violeta Andrei, invitată la o televiziune lacrimogenă cu public preponderent feminin.

Citiţi şi: Apostolii Epocii de Aur. Scurt dicţionar de servilism.

Banii au rămas la ei
Moştenirea lui Andrei e însă vizibilă în alte domenii. Nepotul său, Dan Andrei, era după Revoluţie unul dintre acţionarii părţii româneşti a firmei elveţiene Trawe SA, printre alţii, alături de Jenel Matei, fiul lui Marin Ceauşescu, fratele dictatorului. Trawe SA nu era nimic altceva decât o societate comercială sub acoperire a fostei Securităţi, care funcţiona după modelul mai mediatizatei ICE Dunărea, arată celebrul ofiţer defectat Liviu Turcu, citat de jurnalistul Daniel Befu. Acesta spune că Trawe SA, alături de ICE Terra SA, se afla pe o listă de companii care colectau bani pentru Securitate: comisioane confidenţiale rezultate din tranzacţii comerciale cu mărfuri neromâneşti pe piaţa internaţională. Compania pare să fi fost unul dintre instrumentele importante pentru fluxul banilor regimului Ceauşescu. În 1990, o echipă de detectivi canadieni a analizat dosarul firmei elveţiene, după ce autorităţile române ceruseră Oficiului Federal de Justiţie din Berna să blocheze conturile unora dintre administratorii Trawe SA. Exista suspiciunea că unii dintre administratori s-ar fi îngrijit să golească conturile firmei. Trawe a continuat activitatea şi după decembrie ’89. De fapt, documentele de la Registrul Comerţului din Geneva arată că activitatea a fost închisă abia la 11.12.2003. Lichidarea a fost oficiată în 2005, după ce decizia a fost publicată în „Monitorul Oficial“ din Elveţia la 10.11.2004. Data coincide cu data transferului politic de putere în România: PSD şi tandemul Iliescu-Năstase plecau de la guvernare. Astăzi, unii dintre acţionarii Trawe şi ICE Terra sunt cercetaţi de DNA în Afacerea Microsoft.

„Istoria a fost nedreaptă cu mine“
După eliberarea din închisoare, Andrei redebutează în viaţa publică. N-are anvergura lui Silviu Brucan, nu face parade televizate săptămânale, dar e receptiv la solicitările reporterilor, acordă interviuri despre viaţa sa de diplomat şi îşi scrie memoriile. E iscodit periodic de ziarişti până într-acolo încât, în 2014, din fost puşcăriaş era văzut drept un diplomat de succes, poate cel mai de succes. Acelaşi Marius Marinescu îşi aminteşte ultimul dialog pe care l-a avut cu Andrei: „Mi-a povestit despre Andropov (n.r. – fost şef al KGB), despre moartea lui Adropov în 1984, care a avut tot un diabet galopant care i-a blocat rinichii. Şi mi-a vorbit şi despre Ceauşescu, că şi el avea un diabet galopant şi nu credea că o va duce mai mult de 1990. «Aceeaşi boală o am şi eu. M-a pus la pământ diabetul ăsta, mă dor toate organele, nu cred că voi mai trăi până la 1 septembrie şi am vrut să-ţi spun chestia asta. Şi faptul că istoria a fost nedreaptă cu mine“, i-ar fi spus Andrei. Demnitarul se prăpădeşte pe 31 august 2014. Moartea sa rămâne, la fel ca viaţa sa, în atenţia mass-media. Ziariştii scriu ferpare curioase şi se întreabă retoric câte secrete a luat Andrei cu el în mormânt. Ca la plecarea către cele veşnice a unui Machiavelli al ceauşismului românesc.

Ruina comunismului faraonic
Ştefan Andrei rămăsese sub lumina reflectoarelor. I se spunea „stăpânul secretelor lui Ceauşescu“. De fapt, nu-şi era stăpân nici sieşi. Fusese resuscitat în nenumărate rânduri de către reporteri de televiziune şi de ziar, în funcţie de politicile editoriale care mai inventau, din când în când, câte-un subiect de presă benign, oricum mort de zeci de ani. Uneori, după ce era expus îndelung luminilor din studiourile de televiziune sau bliţurilor şi interviurilor-maraton ale ziariştilor, Andrei obosea. Îşi blestema bătrâneţile şi continua însă să-şi joace, cu grandilocvenţă şi făţărnicie, rolul de profet al trecutului, rol în care se complăcea cu harnic interes. Deşi mereu la timpul trecut, îi plăcea să-şi admire importanţa. Vorbea despre actualitatea marxismului, despre realizările, despre eşecurile şi, mai ales, despre cancanurile Epocii de Aur. Ştia ce s-a făcut, ce nu s-a făcut, ce-ar fi trebuit de făcut. Bătrâneţea îi secătuise însă puterile, iar raţiunea îi mai juca şi feste. Îşi pierduse rafinamentul de altădată, nu se mai îngrijea nici de cuvintele sale, nici de el. Fusese unul dintre guvernanţii comunismului românesc de rit faraonic. Ajunsese, la fel ca sistemul pe care-l patronase, o ruină.

Ţăran, militar, jurnalist, inginer, diplomat

Ştefan Andrei s-a născut la 29 martie 1931 în comuna Podari, judeţul Dolj, într-o familie de olteni ce nu se diferenţiau prea mult de vecinii din zonă: erau foarte săraci. „În primii ani, înainte de începerea şcolii primare, am trăit la circa 2 kilometri de prima aşezare omenească într-un canton C.F.R. alături de familia mea. În 1938 am intrat la şcoala primară din comună unde am fost apreciat ca un elev foarte bun“, scrie Ştefan Andrei într-o autobiografie pentru Secţia Cadre a Partidului Muncitoresc Român, datată 5 decembrie 1959.

Vorba mareşalului Antonescu
Cu toate că dă examen şi intră la liceu după terminarea clasei a IV-a primare, nu poate urma cursurile din lipsă de bani. Aşa că revine în satul său natal şi mai stă un an la şcoala primară. Să mai înveţe puţin. În 1943, dă examen la un liceu comercial din Craiova şi la Liceul Militar din oraş. E admis la ambele, dar opţiunea sa, din raţiuni pur utilitare, e liceul militar, care îi oferea şi bani de îmbrăcăminte, şi loc gratuit la internat. Primul an de liceu coincide tocmai cu perioada agitată a războiului. Încheie şcoala mai devreme, la 1 aprilie, din cauza bombardamentelor aliaţilor în România. Totuşi, Andrei se remarcase din nou în clasă: în ’43, liceul fusese vizitat de unul dintre foştii elevi, mareşalul Ion Antonescu şi, în onoarea vizitei, conducerea şcolii organizase un concurs. Tema: un citat anume ales din cuvântul mareşalului: „Pe băncile unde învăţaţi voi, am stat şi eu“. Andrei câştigă concursul.

„Anul II l-am început după doborârea guvernului antonescian. Imediat după introducerea serviciului de educaţie şi propagandă, ţinând seama de originea mea socială şi de faptul că aveam rezultate la învăţătură foarte bune, am fost încadrat în grupul de elevi care lucrau pe lângă Serviciul de Educaţie şi Propagandă, iar mai târziu am fost pregătit şi propus pentru a intra în conducerea Uniunii Tineretului Muncitoresc şi UAER (n.r. - Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din Romania) din liceu“, mărturiseşte Andrei în autobiografia scrisă la 5 decembrie 1959 pentru Secţia Cadre a PMR.

În urma desfiinţării Liceului Militar din Craiova, viitorul demnitar comunist e admis la Liceul „Fraţii Buzeşti“. La absolvire, se numără printre premianţii şcolii. În dosar, îşi mai trecuse şi premiul I la concursul ARLUS (n.r. - Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică) pe ţară, şi premiul II la concursul de literatură pentru liceeni şi şcolii medii din ţară – al doilea, după Nicolae Labiş.

Citiţi şi: Sever cu subordonaţii, obedient faţă de cuplul dictatorial şi bun cunoscător al artei militare. Acesta e portretul simplu al lui Vasile Milea, valabil însă doar până în decembrie 1989, moment în care generalul va fi, treptat, criminal, trădător şi erou.

Cum a cunoscut-o pe doamna Nina
Direct din liceu, Andrei intra în câmpul muncii. „Imediat după terminarea liceului, am fost încadrat ca redactor al secţiei Internaţionale a ziarului «Scînteia Tineretului». În vara anului 1951 dau examen la Institutul de Construcţii din Bucureşti al Facultăţii Construcţii Hidrotehnice şi cer în nov. 1951 să fiu eliberat din munca de redactor, mai ales că în timpul verii fusesem grav bolnav de icter infecţios“, scrie Andrei în autobiografia din 5 decembrie 1959. Atât cu cariera de jurnalist. „Scoteam vreo 18.000 de lei pe lună. Iar un salariu mediu cred că era 1.200-3.000“, mărturiseşte peste ani în volumul de dialoguri cu Lavinia Betea. În această perioadă, Andrei o va cunoaşte şi se va împrieteni cu femeia care avea să devină cea mai misterioasă primă doamnă a României, dorită de toţi reporterii liberi, Nina Iliescu.

Revenim. Viitorul demnitar comunist alege să se dedice facultăţii în perioada 1951-1956, dar şi activităţilor de propagandă. Fusese primit în Uniunea Tineretului Muncitoresc în 1947, trebuia să dovedească. Licenţa de inginer, dar şi relaţiile cu comuniştii îi garantează postul de şef de laborator la Catedra de Topografie a Institutului de Construcţii Bucureşti. Rămâne în breasla inginerilor, cu toate că activităţile politice nu-i displac.

Cum l-a cunoscut pe Ceauşescu
În decembrie 1957, trece ca şef de laborator pe lângă Catedra de Geotehnică şi Fundaţii din acelaşi institut şi e primit şi în PMR. Totuşi, pentru că fişa postului de la Institut presupune numeroase deplasări, Andrei renunţă la cariera de inginer. Oricum, din decembrie 1958, e însărcinat pe linie de partid să revină la munca de preşedinte al Asociaţiei Studenţilor din Institut. E încadrat asistent la Catedra de Practică din Institutul de Construcţii. Din această perioadă datează şi prima întâlnire cu Ceauşescu.

„L-am cunoscut în 1958, când eram preşedinte al Asociaţiei Studenţilor din Institutul de Construcţii. Şi am luat cuvântul la o plenară a Capitalei în care s-a pus problema legăturii învăţământului cu practica. Ceauşescu era secretar cu organizatoricul atunci. Şi a adus salutul Comitetului Central. În concluziile lui m-a citat şi pe mine, printre alţii, pentru problemele ridicate“, îşi aminteşte Andrei in volumul „I se spunea Machiavelli“. Câteva luni mai târziu, în mai 1959, e numit asistent la Catedra de Mecanică şi Rezistenţă a Materialelor din Institutului de Petrol, Gaze şi Geologie şi secretar al Consiliului Uniunii Asociaţiilor Studenţilor din Bucureşti. Îl plăcuse Ceauşescu.

„Să fac parte din armata comuniştilor“
Ştefan Andrei debutează mai pragmatic în structurile comuniste: e numit şef al Comisiei cultural-artistice şi al Comisiei Internaţionale a Consiliului UASR (1960-1961) şi, apoi, adjunct al şefului Secţiei Relaţii cu Stăinătatea a CC a UTM (1961-1965). E trimis cu diferite delegaţii de tineri în afara ţării, la manifestări ale studenţilor de stânga. Învaţă meserie, cunoaşte oameni, se descurcă. „Doresc de a face parte din armata comuniştilor văzând politica înţeleaptă desfăşurată de PMR, grija pe care o poartă muncitorilor, poporului muncitor, eu m-am încadrat cu toată puterea mea de muncă pe linia îndeplinirii sarcinilor pe care mi le-au trasat comuniştii“, spunea Andrei încă din autobiografia din 5 decembrie 1959.

Andrei vine la masa puterii
De la începutul anilor ’60, bărbatul e pregătit pentru munca în aparatul de partid.  „Am avut avantajul că, încă de când am venit la partid, am fost şeful Comisiei Internaţionale a Studenţilor şi şeful Relaţiilor Externe la UTM. În perioada aceasta am făcut două vizite importante: în 1963, în RFG, în 1964, în SUA. Informările pe care le-am făcut eu după aceste vizite, Nicolae Ceauşescu i le-a prezentat lui Dej. Şi Dej a decis să fie citite în Biroul Politic. Aşa mi-a crescut influenţa“, spune Andrei în volumul „I se spunea Machiavelli. Stăpânul secretelor lui Ceauşescu“.

Tânără speranţă, pe placul lui Dej, dar mai ales al lui Ceauşescu, Ştefan Andrei  e numit adjunct al şefului Secţiei Relaţii Externe a CC al PMR, în mai 1965, la mai puţin de două luni de la venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu. Vine la masa puterii. Începe.

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank">View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify</a>]