Sever cu subordonaţii, obedient faţă de cuplul dictatorial şi bun cunoscător al artei militare. Acesta e portretul simplu al lui Vasile Milea, valabil însă doar până în decembrie 1989, moment în care generalul va fi, treptat, criminal, trădător şi erou.

22 decembrie 1989, Bucureşti, ora 9.30. O împuşcătură puternică se aude dintr-o cameră aflată la etajul VI al clădirii Comitetului Central (CC). General-colonelul Vasile Milea, ministru al Apărării în exerciţiu, e rănit grav. Nu moare pe loc, ci la Spitalul Elias, la puţină vreme după 12.06, ora când Nicolae şi Elena Ceauşescu fugeau cu elicopterul de pe CC. Ceva, însă, rămâne neclar. Mai neclară decât viaţa ultimului ministru comunist al Apărării rămâne moartea acestuia. Circumstanţele şi momentul în care Milea ar fi luat ultima decizie din viaţa lui vor rămâne, chiar şi la 26 de ani de la Revoluţie, la fel de misterioase. Până la urmă, s-a sinucis Milea, aşa cum a fost anunţat oficial chiar în acele momente tensionate? Ori a fost omorât din ordinul lui Ceauşescu, aşa cum a fost anunţat, neoficial, în diferite momente oportune?

La înmormântarea lui Milea, după ce se mai calmase un pic elanul revoluţionar de pe străzi şi din faţa televizoarelor, general-colonelul Ion Hortopan, împovărat de jale şi alte mistere, rosteşte un discurs funebru uşor bizar: Milea ar fi fost „şi va rămâne în conştiinţa armatei române, ucis de clica dictatorială a lui Ceauşescu“. Teoria mai are adepţi: comunistul Emil Bobu susţine, într-o depoziţie din cadrul procesului din 1990 în urma căruia a fost găsit vinovat de infracţiunea de genocid, că uciderea lui Milea a fost pusă la cale de familia Ceauşescu.

Ultimul telefon: „Trebuia să fii cu mine“

Potrivit datelor Raportului Comisiei senatoriale privind acţiunile desfăşurate în decembrie 1989, apărut în 1993, dar şi mărturiilor mai multor persoane, ultimul om cu care a vorbit faţă-n faţă Milea a fost Corneliu Pârcălăbescu, şef al Statului major al Gărzilor Patriotice, iar la telefon – cu şeful său de cabinet. De fapt, cu cel din urmă, Milea a avut discuţia finală înainte de împuşcare. Povestea ultimului telefon este redată de Alexandru Barbu în volumul său despre oamenii pe care i-a servit ca şef de cabinet. „În dimineaţa zilei de 22 decembrie, în jurul orei 9.15, a venit la mine şi m-a trezit şeful turei operative a ministrului, maior Dan Virgil, care mi-a spus că m-a căutat ministrul la telefon şi a ordonat să-l sun imediat. După vreo cinci minute, am sunat la cabinetul colonelului Cornel Pârcălăbescu, unde spusese ministrul să-l caut, şi am avut următoarea convorbire: «Ordonaţi, tovarăşe ministru!». «Măi, de ce nu eşti aici?» «Dar, tovarăşe ministru, dumneavoastră mi-aţi ordonat să vin la minister?» La care, cu un ton blajin, contrar obiceiului său de a vorbi, Milea mi-a spus: «Ştiu, mă copile, dar trebuia să fii cu mine, aici». «Mă urc într-o maşină şi vin imediat.» «Lasă, nu mai e nevoie.» Şi a închis“, povesteşte Alexandru Barbu. Peste câteva minute, Milea se împuşcă.  Moartea generalului Milea este anunţată de dictator în jurul orei 11.00. Atitudinea faţă de cel care ordonase să se tragă în populaţie începe, în ritm accelerat, să se schimbe. Începe construcţia mitului Milea.

Soţia sau Canalul?

Lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pe care Vasile Milea le supraveghea din postul de ministru al Apărării, i-au dat acestuia mari bătăi de cap. Ceauşescu voia să-şi vadă Canalul operaţional, iar lucrările întârziau nepermis de mult. Poate şi pentru că nu mai existau deţinuţi politici care să muncească. Sever peste măsură, Milea nu accepta ca subordonaţii să plece de la locul de muncă şi nici nu era interesat de condiţiile minime de a igienă personală a celor din armată. Un astfel de caz era cel al colonelului Gheorghe Popescu, comandantul trupelor de geniu, care fusese mutat cu biroul pe o navă din portul Olteniţa pentru supravegherea lucrărilor în lipsa lui Milea. Colonelului Popescu îi era teamă să plece acasă pentru a-şi face baie până şi duminica, în cazul în care existau zvonuri că Milea poate veni în inspecţie. „În octombrie 1989, aflându-ne într-o vizită oficială în Coreea de Nord, m-a întrebat dacă ştiu unde ar da telefon dacă i s-ar permite o convorbire de două minute. Ştiind că soţia sa este bolnavă, am presupus că acasă. La care mi-a spus că ar suna la Canal, să vadă cât nisip s-a mai cărat“, povesteşte Alexandru Barbu. Mai mult de atât, stilul de lucru a fost adoptat şi de cei din jurul său care, în relaţiile cu subordonaţii, foloseau aceeaşi tehnică, comportamentul excesiv de dur, insistă Barbu.

Autorităţile României postdecembriste nu merg însă pe cărarea bătătorită de către cei doi comunişti. Raportul Comisiei senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989 (n.r. – din perioada 1990-1992, condusă de Sergiu Nicolaescu, prieten de nădejde al răposatului) indică varianta oficială a sinuciderii, aşa cum a fost ea anunţată de Ceauşescu colegilor din Comitetul Politic Executiv (CPEx), imediat după constatarea morţii lui Milea. Raportul arată că, după ce a avut o întrevedere cu Ceauşescu, Milea s-a dus în biroul său şi a cerut un pistol motivând că vrea să iasă în stradă. Rămas singur în birou, s-a împuşcat. Era ora 9.30. Nu a murit imediat, ci la spital. 

La scurt timp după fuga lui Ceauşescu (22 decembrie 1989, ora 12.06), mitul Milea începe să-şi revendice locul în istoriografie. Vasile Milea, martir al Revoluţiei, omul care nu a vrut să mai tragă în popor pe 22 decembrie. La 28 decembrie, e avansat post-mortem în grad. De la general-colonel la general de armată. Mai multe străzi şi pieţe din oraşele României îi împrumută numele şi rămân aşa mai bine de 26 de ani, chiar dacă mitologia născută în fervoarea revoluţionară se mai estompează cu timpul.

Istoricul britanic Mark Almond remarcă, în volumul „Mărirea şi decăderea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu“ felul în care moartea l-a transformat pe Milea, din „infam lingău al tiranilor, într-o victimă nevinovată“. Ideea e împărtăşită şi de istoricul Peter Siani-Davies, în volumul „Revoluţia din decembrie 1989“: „Rămăşiţele pământeşti ale lui Milea se odihesc pe pământ, dar imaginea sa de ofiţer nobil, care a sfidat ordinele dictatorului şi a refuzat să comande trupelor din subordinea sa să deschidă focul asupra civililor lipsiţi de apărare a fost cultivată cu asiduitate de membrii noului regim“.

<strong>Criminal în Timişoara</strong>

15 -17 decembrie 1985, Ministerul Apărării Naţionale. Aşa cum se obişnuieşte anual de mai multe decenii, la sediul instituţiei au loc lucrările „Conferinţei – bilanţ“. Analize, obiective, strategii. Odată cu evenimentul e anunţată şi schimbarea conducerii instituţiei. Constantin Olteanu e înlocuit de Vasile Milea în funcţia de ministru al Apărării Naţionale. Vasile Milea, militar de carieră, e cunoscător vechi al anticamerelor puterii. E general-colonel al Armatei Române din 1977, fost şef al Marelui Stat Major în perioada 1980-1985 şi om de încredere al cuplului dictatorial. În următorii patru ani, Milea va conduce Apărarea Naţională. Fără prea multe rezultate personale şi mai degrabă din poziţia executantului decât din cea a comandantului, pentru că toate deciziile sau iniţiativele de orice fel nu puteau fi decât unidirecţionale.

Din noul fotoliu, Milea se va concentra în special pe activitatea muncitorilor militari de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, fără să neglijeze însă comerţul militar internaţional, consolidat în urma mai multor vizite în Africa şi în Asia. Obedienţa în faţa conducătorului suprem va deveni, şi în cazul său, proverbială. Fostul şef de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, Silviu Curticeanu, îşi aminteşte, în volumul său de memorii, despre felul în care Milea reuşea să satisfacă orice capriciu al dictatorului, fără să ţină seama de resursele pe care le folosea în mod inutil.

Piloţii l-au scos din impas
În vara anului 1989, când Ceauşescu plănuia o campanie de vizite în ţară pentru a vedea starea culturilor de grâu, Curticeanu adunase de la secretarii de judeţ informaţii despre cele mai bune şi cele mai proaste lanuri din diferite judeţe. Destinaţiile însă nu erau atât de clare: „la hotare“, „la fântână“, după cum i se raportase şi lui. Informat despre locurile în care ar fi trebuit să aterizeze piloţii militari, Vasile Milea e cuprins de griji: „Silvică, eşti nebun, cum vrei să găsesc eu în imensitatea Bărăganului nişte puncte spuse şi botezate aiurea de tine, care reprezintă mărimea unei gămălii de ac?“. „Caută-le, Vasile, că «toarăşul» mi-a spus că eu sunt «civil neinstruit», dar pentru tine şi «zburătorii» tăi nu-i nicio problemă să aterizăm la punctele stabilite!“ Milea s-a executat exemplar: „nefericitul de Milea a apărut la mine şi, în miez de noapte, a stat de vorbă cu primii-secretari şi au trimis la locurile stabilite nişte transmisionişti, cu scule de semnalizare şi, în ariergardă, un alt elicopter, care l-au ghidat, uneori cu greutate, pe Maluţan, pilotul lui Ceauşescu, până la punctele de aterizare“, povesteşte Curticeanu în „Mărturia unei istorii trăite“.

Vasile Milea îşi va scrie numele în istorie în decembrie 1989, când deciziile sale vor duce la moartea a sute de persoane şi la rănirea a mii. E vorba despre Revoluţia română. În mare, s-a întâmplat aşa: mai întâi, protestul pastorului Laszlo Tokes şi al susţinătorilor săi faţă de evacuarea celui dintâi din Timişoara, în zilele de 15 şi 16 decembrie 1989, adună o mulţime nesperată de oameni în stradă. Situaţia escaladează imediat. Începe revolta timişorenilor.

Milea se temea de unguri
La 16 decembrie 1989, Milea e chemat de urgenţă la minister cu o soluţie pentru criza de la Timişoara. Generalul constituie o grupă operativă de comandă. Mai precis, un comandament de criză  compus, iniţial, din generalul Ştefan Guşă, generalul Nicolae Eftimescu şi câţiva ofiţeri superiori din Direcţia Operaţii a Marelui Stat Major, la care se vor adăuga şi reprezentanţi ai Ministerului de Interne.

Prima grijă a generalului Milea, potrivit mărturiei şefului său de cabinet, Alexandru Barbu, e să împiedice o posibilă intervenţie militară a Ungariei. „Au fost consultate hărţile topografice ale vestului ţării şi planul municipiului Timişoara, fiind existentă teamă serioasă privind intervenţia militară din partea Ungariei. Pe aceste hârtii s-au refăcut variantele de apărare, ţinându-se permanent legătura şi cu Comandamentul Armatei a IV-a care răspundea de Transilvania“, explică, şeful de cabinet al lui Milea, în volumul „Aghiotant la trei miniştri ai Apărării“.

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

În dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989, Ceauşescu îi ordonă generalului Milea să trimită, la Timişoara, o grupă de generali şi ofiţeri care să colaboreze cu Ministerul de Interne şi cu Ion Coman, secretar al CC al PCR, care îi coordona. Presiunea din stradă e mare, însă cea pe linie de partid e şi mai mare. Comandanţii de garnizoane din Timişoara sunt certaţi şi forţaţi, în urma ameninţărilor, de secretarii de partid judeţeni, să scoată armata în stradă pentru a arăta forţa regimului. Atitudinea lui Milea e şovăitoare. Să fie armată pe stradă, să nu se acţioneze asupra manifestanţilor, dar să se tragă la nevoie, de preferinţă, la picioare. Nu se va trage doar la picioare, ci se va trage direct în manifestanţi, spre seară.

La ora 18.30 a aceleiaşi zile, este dat indicativul „Radu Cel Frumos“ – alarmă parţială de luptă. Pe scurt, indicativul presupune chemarea tuturor cadrelor militare în unităţi, chiar dacă acestea sunt în concediu sau permisii, şi întărirea capacităţii de luptă a armatei. O asemenea alarmă mai fusese dată în România în 1968, în timpul invadării Cehoslovaciei, moment în care Ceauşescu a dobândit un capital politic intern şi internaţional foarte mare prin neparticiparea armatei române la intervenţie alături de trupele a cinci state ale Tratatului de la Varşovia.

„Măi, copile! Ce se va întâmpla cu voi?“
În seara aceleiaşi zile, are loc şi o şedinţă a CPEx, în care Ceauşescu le cere miniştrilor Apărării şi Internelor, pecum şi şefului Direcţiei Securităţii Statului (DSS) să se intervină în forţă împotriva manifestanţilor, chiar folosind armamentul din dotare. „Cum este posibilă o asemenea situaţie?! Nişte derbedei să intre în sediul comitetului judeţean de partid, să bată pe soldaţi, pe ofiţeri şi ei să nu intervină!? Ce au făcut ofiţerii tăi, Milea, de ce nu au intervenit imediat, de ce nu au tras? Trebuia să tragă să-i lase jos, să someze şi pe urmă să tragă în picioare“, strigă Ceauşescu.

Nimic nu avea să mai fie cum a fost. Şeful de cabinet al ministrului Apărării îşi aminteşte: „După sosirea la sediul MApN de la această şedinţă,  Milea mi-a ordonat să-i aduc toate regulamentele militare pentru a emite un ordin general privind acţiunile viitoare ale Armatei în situaţia dată [...] Fiind cu generalul Milea în dormitorul acestuia de la minister, m-a întrebat, parcă vorbindu-şi singur: «Măi, copile! Ce se va întâmpla cu voi, cu copiii voştri?»“, povesteşte Alexandru Barbu, în volumul „Aghiotant la trei miniştri ai Apărării“. Erau clipele de dinaintea măcelului.

<strong>Erou în toată ţara</strong>

Confruntările dintre populaţia civilă şi unităţile Armatei şi ale Ministerului de Interne durează aproape trei zile, din seara zilei de 17 până pe 20. Sunt înregistraţi câteva zeci de morţi şi sute de răniţi. Mai mult, cadavrele a patruzeci de victime sunt transportate într-un camion frigorific la Bucureşti şi arse la crematoriu, în urma unui ordin al Elenei Ceauşescu, arată cercetătoarea Ruxandra Cesereanu în volumul „Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii“. Oricum, revolta din Timişoara capătă datele unei revoluţii autentice. Manifestanţii nu vor să cedeze la cererile Puterii. Nu vor să mai facă vreun compromis. Îşi vor morţii înapoi şi vor eliberarea celor arestaţi de organele de represiune în acele zile. Vor dreptate. Dreptatea de pe urmă.

Milea a ajuns la rangul de ministru al Apărării datorită Elenei Ceauşescu. Era o persoană linguşitoare, obişnuită cu bârfa şi băutura. Mark Almond, în „Mărirea şi decăderea Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu“

Generalul Vasile Milea şi adjuncţii săi, Ştefan Guşă şi Victor Athanasie Stănculescu, au dat la Timişoara ordinul de a se trage în demonstranţi. Ruxandra Cesereanu, în „Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii“

Prima „trădare“
La 20 decembrie, la ora 14.00, şeful Marelui Stat Major al Armatei Române, generalul-maior Ştefan Guşă, aflat la Timişoara, ordonă ca efectivele unităţilor militare aflate în oraş să fie retrase în cazărmi, însă pe propria răspundere. Vasile Milea aprobă hotărârea doar tacit. Era prima înfrângere sau primul pas spre aşa-zisa trădare. Situaţia  lui Milea se va complica pe 21 decembrie, după mitingul organizat în faţa CC-ului şi după ce mai multe grupuri de manifestanţi ocupă mai ales Piaţa Universităţii, dar şi alte locuri, cum e cazul Pieţei Romane.

La ora 18.00, Milea e numit şef al Comandamentului Militar Central. Încă e omul de încredere al lui Ceauşescu. În jurul orei 21.00, bărbatul e chemat la raport, în Cabinetul 1, şi e apostrofat pentru lipsa de iniţiativă a Armatei în împrăştierea protestatarilor din apropierea Universităţii. Milea execută din nou ordinele: baricada de la Universitate este învinsă la mijlocul nopţii, după ce tancurile sparg blocada şi forţele Gărzii Patriotice atacă manifestanţii. În aproape o oră, forţele represive ale regimului îi alungă pe manifestanţi. La sfârşitul primei zile a Revoluţiei de la Bucureşti, numărul celor decedaţi în urma confruntărilor e de peste o sută, potrivit Procuraturii Militare, iar cel al răniţilor ajunge la câteva sute. Responsabil pentru acest bilanţ sumbru este şi braţul înarmat al Ceauşeştilor, Vasile Milea. Cu toate că la Bucureşti încercase amânarea implicării Armatei în represiunea manifestanţilor, generalul nu a putut spune „Nu“ până la final.

Milea a îndreptat Armata Română spre reprimarea manifestanţilor înainte ca Nicolae Ceauşescu să ordone formal în şedinţa Comitetului Politic Executiv din seara de 17 decembrie. Constantin Corneanu, istoric

Vasile plângea, Gogu dormea
Mulţi istorici amintesc faptul că Milea a avut numeroase momente de slăbiciune în zilele Revoluţiei. Unul dintre acestea, resproşat şi de contestatul istoric Cristian Troncotă, este cel referitor la momentul din noaptea de 21 spre 22 decembrie, când generalul Iulian Vlad i-ar fi sugerat generalului Vasile Milea „o acţiune energică din partea Armatei şi a Securităţii, pentru a-l aresta pe Ceauşescu, ceea ce ar fi avut darul de a calma spiritele. Acest lucru nu a fost posibil, întrucât nu a primit acceptul din partea ministrului Apărării Naţionale, din motive încă insuficient explicate, dar fără îndoială ar fi dat  peste cap tot ceea ce se planificase“, arată Troncotă în volumul „Duplicitarii“.

Iulian Vlad, ultimul şef al Securităţii, a vorbit într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, despre starea de spirit a lui Milea la întoarcerea de pe teren în noaptea de 21 spre 22 decembrie. „Trecuse bine de miezul nopţii. Eu mă aflam la scara C, pe strada Wilson (n.r. – actuala stradă Dem I. Dobrescu). Erau în jurul meu mai mulţi generali şi ofiţeri, inclusiv de la armată când, prin faţa sediului, prin partea dinspre Piaţa Palatului, l-am văzut pe Milea venind, însoţit de un grup de generali şi ofiţeri. Când m-a văzut, a venit drept la mine, m-a îmbrăţişat şi a început să plângă. M-a impresionat profund gestul lui. Aflasem ce se întâmplase pe traseu, unde fuseseră. Nu ştiam totul, dar o sumă de lucruri deja le cunoşteam. L-am rugat să se liniştească şi să mergem înăuntru, spunându-i că nu se poate ca, în faţa atâtor generali şi ofiţeri, el să nu se poată stăpâni“, afirma Vlad care povesteşte că ar fi încercat să-l calmeze pe liderul Armatei şi să-l facă să-şi revină în fire chiar pe holurile Comitetului Central. La doar câţiva metri de ei era Gogu Rădulescu, naşul de cununie al Ceauşeştilor. El era mult mai calm. Dormea.

„Avea o figură cadaverică“
La propunerea iniţierii unei acţiuni de îndepărtare a lui Ceauşescu făcută de Vlad, Milea n-ar mai fi putut reacţiona. Clacase. Dimineaţa, la prima oră, dictatorul, abia întors din Iran, convoacă o şedinţă a CPEx unde Milea e umilit de Ceauşescu. Povesteşte Vlad: „«De ce nu mi-ai executat ordinele?» I se adresa cu un asemenea ton, cu care nu poţi să-i vorbeşti nici unui soldat. Nu poţi să-i vorbeşti aşa pentru că îl jigneşti, aşa cum a fost jignit Milea în momentele acelea. Milea avea o figură cadaverică, era transfigurat“.

După şedinţa CPEx, Milea va mai sta câteva zeci de minute printre colegii săi din forţele armate. Puţin după ora 9.00, ministrul Apărării Naţionale se retrage în biroul colonelului Corneliu Pârcălăbescu, aflat la etajul VI al sediului CC al PCR. După discuţia cu căpitanul Ioan Vătămănescu de la Direcţia V-a a Securităţii, în care îi spune că nu mai suportă să fie călău, să tragă în popor, Milea cere să fie lăsat singur pentru a da un telefon. După câteva minute, Milea e grav rănit în urma unei împuşcături. Silviu Curticeanu spune că bărbatul ar fi rămas demn măcar în ultimele clipe ale vieţii: „Milea a fost un ostaş care nu putea să-şi trădeze ţara şi jurământul militar! Milea a fost un ţăran român, un suflet mare şi bun, care, neputând trăda, n-a putut nici să facă ceva care să-i îngreuneze conştiinţa. Neavând de ales, într-un moment crucial al devenirii acestei ţări, a ales moartea“. Şi Nicu Ceauşescu îi împărtăşeşte părerea. Mihaela Ceauşescu, nepoata dictatorului şi prietenă bună cu fiul acestuia, explică teoria în volumul său de memorii nervoase, numit, după un vers de Esenin, „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig“: „(Nicu) era convis că generalul Milea a fost «înlăturat» pentru că nu a vrut să trădeze şi să treacă de partea revoluţionarilor şi a fost nevoie de funcţia lui pentru a «îndruma» armata“. Un singur lucru însă se poate afirma cu certitudine chiar şi la 26 de ani de la acele momente. Esenin: „Toate trec ca floarea spulberată“. 

<strong>Jigniri, bătăi şi carceră</strong>

Vasile Milea se naşte la 1 ianuarie 1927, în comuna Lereşti, judeţul Argeş. Fiu al unui ţăran cu o gospodărie mică, tânărul Vasile munceşte din primele clase liceu pentru a se întreţine şi pentru a-şi finaliza cursurile. În ultimul an de liceu, chiar se angajează drept contabil al unui depozit de cherestea de pe Calea Rahovei din Bucureşti. În România de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Milea vede în noua putere şansa de a se realiza profesional.

Vasile Milea (în medalion), la şcoală

„Subsemnatul în primăvara anului 1947 m-am înscris în rândurile PCR activând în cadrul organizaţiei de bază din Comuna Lereşti, Raionul Muscel. În anul 1947 (n.r. – toamna), am fost trimis de judeţeana PCR Muscel la Şcoala Militară Sibiu. Aici am activat în continuare ca membru al PCR până în anul 1949 la 9 Mai, când am ieşit ofiţer“, arată Milea într-un memoriu adresat Direcţiei Superioare a Armatei la 2 iulie 1962 şi păstrat la Arhivele Naţionale.

Tânărul militar e repartizat în calitate de Comandant de pluton la Brigada 9 Tancuri. „La venirea în noua unitate m-am prezentat şefului Secţiei Politic pe atunci Cpt. Miloşeoca, raportându-i că o să fie încadrat în cadrul organizaţiei de bază pentru a activa“, precizează Milea în memoriul din 1962. Totuşi, în noua unitate Milea e neglijat de superiori şi ignorat de subalterni. Fusese trimis la Tancuri cu sarcini clare: răspundea de resortul de propagandă şi cultură al Comitetului ARLUS (n.r. – Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică) şi de activităţile cultural-sportive. Aşadar, printre tineri era cel care uşor, uşor, contribuia la impunerea liniei ideologice a Partidului Muncitoresc Român. În ciuda sarcinilor politice care-i fuseseră atribuite în cadrul unităţii, Milea nici măcar nu e luat în evidenţă ca membru de partid.

Are prea multă şcoală
Nemulţumit, singur, aproape nedescoperit în unitatea militară, Milea se revoltă şi scrie un raport şefului Secţiei Politice, căruia i se plânge că e desconsiderat de căpitanul Miloşeoca. Văicărelile nu-i ajută însă pe militari: Milea cade în dizgraţia structurilor de conducere din unitate, care dispun supravegherea strictă a ofiţerului turbulent. Norocul îi surâde tânărului militar în toamna anului 1950, când e primit, pentru doi ani, la cursurile Academiei Militare Generale. Norocul se transformă însă în ghinion în momentul în care, cu toate că Milea are rezultate bune şi e propus pentru perfecţionarea studiilor în URSS, reprezentanţii Direcţiei Superioare a Armatei, decid că e mai bine să rămână în România. Concluzia celor din armată: are prea multă şcoală. Nu-i mai trebuie. E trimis în câmpul muncii, la Corpul 38 Armată, în funcţia de locţiitor al comandantului pentru Tancuri şi Mecanizate. Din punct de vedere profesional, tot un pas înainte se cheamă că e şi acesta. Milea e însă dezamăgit că ratează specializarea sovietică.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

Drumul până la carceră
În următorii ani, frustrarea lui Milea pentru interzicerea plecării îl va transforma într-un resentimentar dur faţă de tovarăşii de lucru. În plus, are mediul perfect în care poate să-şi manifeste supărările: locul unde ordinele se execută, nu se comentează. Orişicât, conflictele sunt, din acest moment, o constantă pentru Milea. De pildă, în 1956, pe când era şef de stat major în Divizia 9 Mecanizată „Mărăşeşti“, Milea se afirmă. De data aceasta, nu doar din punct de vedere profesional. „În legătură cu conflictul cu Lt. Maj. Nistor Nicolae arată că în anul 1956 a mers în control la depozitul de muniţie unde a găsit pe acesta plecat în sat, deşi era şeful gărzii. Plecând în sat l-a găsit la o cârciumă, cu doi militari la o masă, aceştia fiind caporalii de schimb. A luat măsuri de carceră şi i-a luat o declaraţie. După un timp l-a găsit din nou pe acesta în neregulă şi atunci l-a bruscat luându-l de piept“, arată Procesul-verbal numărul 11 al Comisiei de Partid a Şcolii Militare de Tancuri şi Auto din 28 iunie 1960.

Vasile Milea (dreapta) îşi scoate subalternii la instrucţie.

Se culca în cadă după petreceri
În anii ’80, Milea le povestea subalternilor despre această perioadă a vieţii sale ca şi când ar fi fost una îndeajuns de pilduitoare. Ce-a învăţat Milea: „Într-o seară, fiind în sufrageria acestuia de la minister, generalul Guşă a încercat să-i explice că ofiţerii tineri sunt nevoiţi să se trezească la ora 3 dimineaţa pentru a sta la coadă la lapte pentru copii şi, de aceea, vin obosiţi la serviciu şi nu mai dau randamentul cerut. La care Milea i-a spus că acesta nu este motiv, pentru că el, când era tânăr, venea de la petreceri pe la 3-4 dimineaţa şi se culca în cada de la baie - ştiind că la ora 6 se dă drumul la apă -, dar nu era niciodată obosit“, mărturiseşte Alexandru Barbu.

Atitudinea sa faţă de cei din jur îl va afecta direct. La data de 31 iulie 1958, după câţiva ani în care Milea le-a făcut viaţa grea celor mai mici în grad din unităţile în care lucra, viitorul ministru al Apărării Naţionale e sancţionat şi exclus din rândul membrilor de partid de către comisia de partid a Armatei a II-a. E o dramă. O excludere din partid putea însemna, în 1958, pedeapsa cu moartea.

Furturi de pe şantiere
Acuzaţiile care i se aduc arată însă şi o altă faţă a viitorului ministru al Apărării Naţionale. „În funcţia de comandant de regiment şi apoi de divizie, a avut o comportare nejustă faţă de ofiţeri şi soldaţi. A folosit metode brutale, a jignit şi lovit pe unii subordonaţi. Nu a asigurat folosirea materialelor şi mijloacelor de transport ale diviziei în mod raţional, astfel că a încălcat intrucţiunile M.F.A. (n.r. – Ministerul Forţelor Armate) prin aceia că a folosit maşinile de front în alte scopuri. A permis şi chiar a încurajat pe unii subordonaţi să fure diferite materiale de construcţie de pe şantierele din Dobrogea. Lt.Col. Milea Vasile a dovedit lipsă de sinceritate în sensul că a căutat să ascundă aceste fapte“, precizează o hotărâre din 17 septembrie 1960 a Comisiei de partid din Direcţia Învăţământului Militar din Ministerul Forţelor Armate. Pe lângă acestea, i se impută şi faptul că nu a asigurat condiţii minime de cazare şi nici o normă de hrană corespunzătoare pentru militarii trimişi să lucreze la fabrica de ciment din Medgidia. Un moment de mare cumpănă are loc în urma unui control financiar la unitatea din Medgidia pe care o conducea, la sfârşitul anului 1964. Cu toate că ajunge în faţa Consiliului de Judecată, Milea scapă de închisoare în urma intervenţiei lui Ceauşescu, ajuns liderul PMR în 1965.

Totuşi, ce căutau soldaţii la Medgidia? E simplu: militarii români erau mobilizaţi în diferite şantiere de construcţii ale patriei, pentru că erau una dintre puţinele forţe de muncă bine organizate, pe care regimul se putea bizui. Cifrele oficiale n-au arătat niciodată tragediile care se întâmplau, cu o frecvenţă înspăimântătoare, pe aceste şantiere, însă militarii ştiau că oricând puteau fi trimişi la moarte. Dar ordinele se execută.

Milea, însă, e puţin mai special. De pildă, bărbatul contestă hotărârea de excludere din 1958, însă, după o nouă analiză a dosarului său, hotărârea iniţială e menţinută. Milea e înştiinţat că îi este acordat dreptul de reabilitare după trei ani, însă doar dacă se va dovedi vrednic. Pesemne că bărbatul are ceva de arătat. 

<strong>Momentul în care Milea n-a mai primit raportul</strong>

Milea e exclus din partid la 7 iulie 1959 şi numit în funcţia de locţiitor al şefului Şcolii Militare de Tancuri şi Auto pentru Învăţământ şi Front din Piteşti. Începând din 1960, e numit însă comandant al Şcolii, unde rămâne până în 1964. Forţat de situaţie, viitorul ministru începe să-şi schimbe atitudinea faţă de cadeţii săi şi să nu-şi mai facă singur probleme. În plus, ţine cont şi de aparatul politic din cadrul fiecărei unităţi militare, pe care întotdeauna îl subestimase. Cadrele superioare ale instituţiei îi vor face un portret pozitiv în notările de serviciu. „De la început s-a străduit să-şi însuşească problemele specifice procesului de învăţământ şi a muncit conştiincios. Este un tovarăş priceput şi cu multă putere de muncă. Îi place mult munca practică în teren şi este bine orientat asupra problemelor pregătirii de luptă. Cunoaşte bine probele de specialitate şi regulamentele militare şi le aplică în viaţa practică. Este disciplinat şi corect în serviciu“, arată o caracterizare a sa făcută de şeful Şcolii Militare de Tancuri şi Auto, Mihai Topor, şi de şeful Secţiei politice a acestei instituţii, Ioan Dinu, la 20 septembrie 1960.

Instabil moral
Aceeaşi caracterizare subliniază însă şi trăsăturile negative ale lui Milea. „Nu are suficientă stabilitate morală, nu este suficient de sistematizat în organizarea problemelor. Are tendinţa de a cădea dintr-o extremă în alta şi aceasta îl face să nu fie constant  şi suficient de exigent […] Are tendinţa de a prezenta exagerat unele probleme şi este negativist în aprecierea unor cadre“, se mai precizează în caracterizarea semnată de aşa-numiţii Topor şi Dinu. Măcar formal, Milea îşi schimbă comportamentul şi e reprimit în PMR. I se acordă carnetul de membru cu numărul 020005 din 1960. Notele de apreciere îl ajutasera la reevaluarea situaţiei de către comisiile partidului. După ce se vede reîmplinit profesional, bărbatul uită de promisiunile făcute partidului. Caz concret: în 1962, în ultima perioadă a colectivizării, autorităţile din judeţul Argeş întâmpină rezistenţă din partea ţăranilor care reacţionează violent. Atât cât puteau să fie de bătăioşi nişte oameni fără arme. Situaţia e rezolvată în stilul „Timişoara ’89“: Milea le ordonă unităţilor din subordine să vină cu tancurile la întâlnirea cu ţăranii, pentru a-i speria pe răsculaţi. Istoricul Constantin Corneanu explică: „În judeţul Argeş, unităţile de sub comanda lui Milea participaseră la sprijinirea politicii de colectivizare, dar nu în sensul că au împuşcat sau omorât oameni, ci la un moment dat, într-o situaţie delicată, a fost nevoie de intervenţia Armatei. Milea, fiind la Piteşti, la şcoala de tancuri, a sprijinit cu tancurile sale, a creat acea intimidare de forţă care să dea sentimentul că activiştii de partid nu sunt singuri pe lumea aceasta“.

Vasile Milea (al treilea din dreapta, primul rând) şi membrii delegaţiei militare române alături de liderii de partid şi de stat nord-coreean, Kim Ir Sen, aflat la dreapta ministrului

Funcţiile
Bărbatul se încredea în puterea uniformei militare mai mult decât un soţ ferit de gelozie. Doar fusese instruit la şcolile organizate de Emil Bodnăraş! Puţină dreptate tot are Milea să se încreadă atât de mult în epoleţi: cariera lui reia traseul ascendent pe care-l promisese la început. Milea e numit, pe rând, comandantul Diviziei 6 Tancuri (7 septembrie 1964-5 iunie 1965), şef de Stat major la Armata a 3-a (15 iunie 1965-8 iulie 1969), comandantul Armatei a 3-a (8 iulie 1969-7 iunie 1973), şeful de Stat major al Gărzilor Patriotice de la CC al PCR (7 iunie 1973-5 iunie 1978), comandantul Armatei a 2-a (5 iunie 1978-31 martie 1980), prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale şi şef al Marelui Stat Major (31 martie 1980-17 decembrie 1985) şi, în final, ministru al Apărării Naţionale. În paralel, ocupă şi funcţii politice: deputat de Iaşi în Marea Adunare Naţională (din 1975), membru al Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste (din 1974), preşedinte al Comisiei Marii Adunări Naţionale pentru Probleme Militare (1977), membru supleant al CC al PCR (din 1974) şi membru titular (din 1979).

Dintre toate aceste funcţii, se pare că lui Milea i-a displăcut cel mai mult cea de comandant al Gărzilor Patriotice. Silviu Curticeanu, şeful de cabinet al lui Ceauşescu, explică: „Era mai mare în fapt peste un număr restrâns de ofiţeri, bătrâni şi burtoşi, aflaţi în pragul trecerii în rezervă sau incapabili, dintr-un motiv sau altul, să facă faţă rigorilor armatei propriu-zise. Trăia o adevărată dramă“. Curticeanu îşi aminteşte, în memoriile sale, despre nemulţumirea lui Milea că, atunci când ajunge la birou, nimeni nu e însărcinat să-i dea raportul. „Silviu, ştii că aici, când vin la birou, nimeni nu-mi dă raportul? Parcă sunt la casa de ajutor reciproc a pensionarilor sau a invalizilor civili (nu de război, bineînţeles!)“, se plângea.

În 1989, în vacanţă la Roma

Nici cu problemele mai omeneşti, civile, nu se împăca Milea. De pildă, nu ştia cum să-şi cheme frizerul şi croitorul în birou, aşa cum i se părea că i se cuvine. „Se credea în continuare comandant de mare oaste“, îşi aminteşte Curticeanu. Fostul şef de cabinet al lui Ceauşescu i-ar fi dat şi un sfat: „Cu frizerul te pot ajuta, cu maistrul croitor, mai puţin. Cobori matale cele şase etaje, ieşi pe unde ai intrat, adică pe la poarta C şi, imediat la stânga, pe strada Academiei, dai de o frizerie deservită de bărbaţi sau femei, la alegere: nu uita, te rog, bacşişul, că haina de general obligă!“. Curticeanu îi recomanda un lucru relativ străin pentru un militar aflat într-un post de conducere: se meargă, ca orice om normal, la frizerie. „A înţeles mai târziu că nu glumeam, dar nu ştiu nici astăzi cum şi-a ales frizerul şi croitorul, pentru că nu-l văd, în niciun caz, amestecându-se printre civili“, îşi aminteşte bărbatul.

Citiţi şi: Apostolii Epocii de Aur. Scurt dicţionar de servilism.

<strong>Legătura misterioasă a lui Milea cu URSS</strong>

Despre oamenii care au deţinut funcţii importante în conducerea serviciilor de informaţii româneşti sau în domeniul Apărării Naţionale aproape mereu au circulat zvonuri că se află în relaţii bune sau că sunt plasaţi cu grijă în sferele de decizie româneşti de către state mai puternice. Nici Vasile Milea nu a scăpat de suspiciuni, unii istorici considerând că acesta ar fi putut fi omul sovieticilor, dat fiind interesul acestora pentru persoana sa. Generalul rus Gheorghi Pavlovici Romanov, care din 1966 era reprezentant al comandamentului suprem al Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia pe lângă armata română, este cel care şi-ar fi manifestat interesul, la sfârşitul anilor ’60, pentru Vasile Milea şi pentru Nicolae Militaru (primul ministru al Apărării de după 1989), fiind văzuţi ca posibile ţinte pentru recrutare.

„Romanov a cerut (n.r. – i-a cerut generalului Ion Şerb să-i transmită copii ale dosarelor lui Milea şi Militaru), de asemenea, şi a primit dosarele de cadre ale câtorva comandanţi militari, printre care generalul Vasile Milea, pe atunci comandantul Gărzilor Patriotice, şi generalul Nicolae Militaru, care îi va urma lui Şerb la comanda Armatei a II-a (Regiunea Bucureşti) şi în funcţia de comandant al Garnizoanei Bucureşti“, arată istoricul Larry Watts în volumul „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România“. Controversatul istoric indică în cartea sa interesul sovieticilor pentru Milea. Totuşi, atât explicaţiile unor istorici, dar şi faptele lui Milea arată că acesta avea o antipatie pronunţată faţă de Uniunea Sovietică.

Istoricul Petre Opriş precizează, în articolul „Biografia unui spion sovietic: generalul Ion Şerb“, că materialele confidenţiale despre Milea nu ar fi avut cum să ajungă pe filiera Şerb în mâinile sovieticilor. Nici n-ar exista date despre încercarea contactării lui Milea de sovietici, spune Opriş. În plus, în momentul în care a ajuns ministru al Apărării Naţionale, contrele sale cu sovieticii au fost destul de dese. „Era atât de pornit împotriva manifestărilor de hegemonie ale militarilor sovietici în cadrul Tratatului de la Varşovia încât, la o şedinţă desfăşurată la Bucureşti, a avut o controversă atât de aprigă cu delegaţia sovietică încât, la plecarea acesteia din sediul ministerului, sovieticii au uitat chiar să-şi mai ia şepcile din cuier, fiind nevoit să mă duc la hotelul militar să le duc“, explică Alexandru Barbu în volumul său.

Fostul şef de cabinet redă şi un alt moment tensionat ale întâlnirilor dintre Milea şi colegii săi de breaslă de la Moscova. „În anul 1988, cu prilejul unei şedinţe a Tratatului, desfăşurată la Moscova, Milea s-a enervat atât de tare încât a făcut o cădere de tensiune, ceea ce a necesitat internarea sa într-un spital din capitala sovietică, întârziindu-şi sosirea în ţară cu două zile“, arată Barbu.

Supărarea pe sovietici nu a putut fi manifestată totdeauna făţiş, pentru a nu supăra tovarăşii de la Moscova, aşa că a fost tradus în stilul inventiv românesc: înşelarea sovieticilor în materie de comerţ de arme. Fostul ministru de Externe comunist Ştefan Andrei nuanţează: „Noi cumpăram armament din Uniunea Sovietică şi îl vindeam împreună cu armament făcut de noi. Că şi noi vindeam armament românesc fabricat în fabricile noastre“, susţine fostul demnitar în volumul „I se spunea Machiavelli...“, unde explică modul cum România aproviziona cu arme ruseşti state din Orientul Mijlociu aflate în conflict, fie că era vorba de cele simpatizate de Uniunea Sovietică, fie cele agreate de Occident.

<strong>Glumele seci ale generalului </strong>

Generalul Vasile Milea era lipsit de inspiraţie şi în momentele în care făcea glume. Le înţelegea el şi era de ajuns. Şeful său de cabinet de la minister povesteşte despre mai multe momente în care ministrul a încercat să aducă zâmbetul pe buzele celor din jur. Am selectat cele mai bune două astfel de momente.

1. Cacao cu lapte pentru inamici. Prima glumă face parte din cutia cu replici amuzante a lui Milea din perioada tinereţii sale. „La o aplicaţie desfăşurată la Şcoala de ofiţeri de tancuri de la Piteşti, pe vremea când era comandant al şcolii, un elev a raportat prin radio că a prins doi «inamici» şi întreba ce să facă cu ei. La care Milea i-a spus: „Dă-le cacao cu lapte şi trimite-i cu RATA încoace!“, povesteşte Barbu în „Aghiotant la trei miniştri ai Apărării“.

2. Oile neîmbarcate ale Apărării. Al doilea moment se petrece în perioada în care Milea era la apogeul carierei sale, în a doua jumătate a anilor ’80. „În primăvara anului 1986 a venit în vizită în România ministrul Apărării din Liberia, însoţit de comandantul aviaţiei şi cel al marinei militare. În program au avut şi o deplasare pe Litoral, pentru a vizita unităţi ale marinei militare române. La masa de prânz, organizată la Neptun, s-au servit şi brânzeturi provenite din gospodăriile armatei. Explicându-i libianului despre aceste gospodării, Milea l-a întrebat pe contra-amiralul Iordache, şeful de Stat Major al Marinei Militare, câte oi are, acesta răspunzându-i că 200. La care Milea îi spune omologului său: «Aţi auzit? 200 de oi, dar neîmbarcate!»“, îşi aminteşte Barbu. Gluma, în cazul în care a trecut nesesizată, e cuprinsă în cuvântul „neîmbarcate“. Carevasăzică, pentru că răspunsul îi fusese dat de către şeful Marinei Militare, pentru Milea ar fi fost clar că orice lucru despre care acesta ar fi făcut vorbire se află pe o barcă. Amuzant.

Imaginea lui Vasilea Milea a rămas însă, pentru majoritatea celor din subordinea sa, cea a unui militar dur, cazon, aproape spartan. Milea le cerea subordonaţilor să-şi respecte profesia permanent şi să poarte cu demnitate uniforma militară! Cu demnitate, adică să nu cumva să fie asociată cu activitaţi casnice în special şi, în general, cu orice activităţi care ar putea lăsa impresia unui bărbat slab. „Au apărut aberantele ordine că nici un militar în uniformă să nu stea la coadă la «Alimentară», să nu stea la coadă la benzinărie, să nu aibă în mână sacoşe sau bagaje voluminoase, să nu ducă copii în braţe, să nu conducă maşina fără să aibă chipiul pe cap, să nu fumeze pe stradă etc. De cele mai multe ori, eram nevoiţi să aducem soţiile la condiţia femeii Evului Mediu, noi având în mână doar geanta, iar acestea trebuiau să care şi copilul, şi sacoşele cu cumpărături“, povesteşte Alexandru Barbu în volumul „Aghiotant la trei miniştri ai Apărării“.

Patriarhatul din Armată ar fi fost, însă, cel mai important: „Mai ales împotriva femeilor din armată avea o aversiune deosebită, considerând că locul acestora este la cratiţă şi nu în meserii care privesc exclusiv bărbaţii. Nu pot uita ce scandal a ieşit atunci când a văzut o femeie-ofiţer care fuma într-o staţie de autobuz din Ghencea. Era atât de furios încât am crezut că o să treacă în rezervă toate femeile din armată“, mai explică  Alexandru Barbu, în acelaşi volum.

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank">View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify</a>]