Adevăruri de altădată: Tudor Vianu: Ion Barbu
0Tudor Vianu este exegetul ideal pe care şi l-a găsit poezia d-lui Ion Barbu.
Simpatie, pătrundere, claritate sunt calităţile destul de rare ale studiului critic recent. În cercetarea unui poet dificil, ermetic, acestea-s însuşirile critice nimerite pentru a face sensibile şi inteligibile frumuseţile încuiate din „Joc secund" („Cultura naţională", 1930). Mulţumită limpedei examinări a d-lui Tudor Vianu, care se mişcă cu egală prestanţă printre ideile generale ca şi printre procedeele tehnice de atelier, publicul mai întins are la îndemână o cheie.
Nu mai e nevoe de formule magice; Sesame, deschide-te. Mai mult încă... Un număr considerabil de publicişti, admiratori vechi ai poeziei barbiene din falsă ruşine, - pentru că în anumite bisericuţe e o dezonoare a nu fi enfant de coeur în prea cinstirea Idolului - se vor lumina deplin asupra motivelor de preţuire dreaptă. D. Ion Barbu este într'ade-văr un poet rarisim, un poet foarte interesant, în posesia unei instrumentări deosebit de curioase. De câte ori e obscur, nu e obscur pentru că nu are darul ceresc al luminii, dar pentru că se aplică a fi obscur.
Suntem surprinşi că d. Tudor Vianu, camarad de generaţie cu d. Ion Barbu, - care a citit fiecare poezie a acestuia la apariţia ei în revistă, dacă nu în manuscris, care, prin urmare, i-a surprins evoluţia ca să spunem aşa peste umăr, încolonaţi în acelaşi leat, uită să ne împărtăşească acest mic amănunt... esenţial. Prin alte cuvinte: d. Ion Barbu, desigur un temperament liric autentic, vibrant, prevăzut cu suflu, apoi o conformaţie de artist, conştient de valoarea plastică şi emotivă a cuvântului, începe dela un moment dat a se devitaliza, a se inhiba, a deveni obscur.
Proces nou de formaţie, criză de creştere, accident? Nicidecum. D. Ion Barbu îşi dispreţuieşte prima ipostază (din Sburătorul, 1919 - 1920), parnasiană, şi cea de a doua, intermediară, tot aşa de plastică, dar oarecum autohtonizată, sud-est-europeană, de proslăvire a lui Nastratin Hogea. (articol publicat de Şerban Cioculescu-în „Adevărul", 1935)