Adevăruri de altădată : Partea destinului
0Domnule deputat, am o mare rugăminte. Soţul meu e şef de gară în Bihor. Sântem cununaţi de doisprezece ani, avem o casă, ne-am înfiripat o gospodărie.
Acuma vor să-l mute la Turtucaia şi pe cel deacolo la noi. Nici şeful de la Turtucaia nu vrea să se mute, fiindcă are şi el casă. Dar nu se poate - zice că statul major cere mutările astea. Am venit la dumneavoastă cu lacrimi în ochi. (Într'adevăr, ochii albaştri ai doamnei solicitatoare au un tiv roşu care trădează plânsul). Transferarea asta e un dezastru. Trebuie să vindem casă, tot şi să ne mutăm la Turtucaia într'o odăiţă. Eu dirijez o librărie care merge binişor. Trebuie s'o las. Înţelegeţi ce nenorocire."
Domnul deputat examinează cu atenţie pe nevasta şefului de gară. Abia a trecut de treizeci de ani. Are un farmec de frumuseţe provincială care e cu atât mai preţios în zilele noastre de femei fără feminitate. Îl cunoaşte pe şeful de gară din Bihor. E un om de treabă, trecut de cincizeci de ani, gras, răsuflă greu şi mediocru. Faţă smeadă. Semne caracteristice n'are. Barba rade. Mustaţa tunde. Părul cheleşte. Fost estet, mânuitor de paradoxuri în tinereţe şi spirit demonic la o vârstă când putea demult să fie senator, domnul deputat ştie că n'are nicio şansă pe lângă direcţia generală C.F.R. şi pe lângă statul major. Şi-apoi e sătul de atâtea intervenţii, care au început să pară suspecte. Nu mai crede nimeni că baţi scările ministerului de florile mărului.
„Doamna mea, sunt un om cinstit. Mi-ar fi uşor să-ţi dau o scrisoare către directorul general. Şi la statul major aş putea să pun o vorbă, dar lucrurile astea sunt mai complicate şi o simplă intervenţie n'ajunge. Vreau să te servesc, în amintirea unor puternice bătăi de inimă şi a ultimelor mele suferinţe sentimentale... acum doisprezece ani, aveai numai nouăsprezece ani, în anul când te-ai măritat cu domnul-şef. Să nu-ţi pară curios ce am să-ţi spun, doamnă. Dar eu cred că noi trebuie să mai lăsăm şi partea destinului. Prea vrem să le rezolvăm pe toate numai noi". (articol publicat de Victor Eftimiu în „Adevărul", 1935)