ACCENTE - Exceptia si regula

O constatare de ordin empiric, la indemana oricui, ne arata ca, din punctul de vedere al relatiei dintre autor si critic (istoric) literar, sunt posibile trei tipuri de interpretare. Primul ni-l

O constatare de ordin empiric, la indemana oricui, ne arata ca, din punctul de vedere al relatiei dintre autor si critic (istoric) literar, sunt posibile trei tipuri de interpretare. Primul ni-l scoate in fata pe eseistul care se proiecteaza pe sine in tot ce citeste, cu efectul (defectul!) ca toti autorii vor semana cu cititorul lor, ei ilustrand propria lui gandire: scriitorii devin, in acest caz, pseudonimele unui exeget narcisiac si posesiv. Intr-un al doilea caz, criticul isi struneste identitatea pana acolo unde el, printr-un act benevol de supunere sau subordonare, devine port-parolul autorului. In fine, un al treilea tip de relatie este propriu situatiei in care, personalitati accentuate, atat criticul, cat si autorul de care se ocupa isi pastreaza intacte identitatea si autonomia, interpretarea luand forma unui dialog intre egali. Caz foarte rar, acesta din urma ni-l evoca imediat, in literatura romana, pe G. Calinescu citindu-l pe M. Eminescu. Exceptii de la regula, dar in sensuri diametral opuse, nici primul, nici ultimul dintre aceste tipuri de exegeza nu fundamenteaza o cultura: primul prin excentricitate, ultimul din pricina raritatii. Sarcina ierarhizarii coerente a "masei" de texte dintr-o cultura nationala, a consolidarii si perpetuarii valorilor ce o compun cade asupra istoricilor si criticilor literari, editorilor si filologilor din cel de-al doilea tip evocat mai sus: exegetul de maxima competenta capabil sa-si "estompeze" personalitatea si chiar sa-si "piarda" o buna parte din voce in favoarea spatiului de rezonanta al celor carora s-a decis sa le fie un fidel port-parol. In acest tipar cred ca se inscriu toti bunii nostri istorici literari si editori: de la Perpessicius, orbit pe manuscrisele eminesciene, si pana la Niculae Gheran, de peste patruzeci de ani la "scoala" lui Rebreanu ori Teodor Vargolici, in cei peste zece lustri dedicati lui Bolintineanu. Riscul asumat de acesti mari benedictini este, intre altele, acela ca numele lor sa ramana, pe nedrept, legat exclusiv de scriitorii editati si comentati in editii critice complete. In opinia comuna a cititorului neprevenit numele editorului se anonimizeaza, devenind pseudonimul scriitorului editat: o "onoare" pe care el n-o merita. Caci, in realitate, un bun si adevarat editor al lui Bolintineanu este, trebuie sa fie un istoric literar cu o viziune cuprinzatoare si cu o competenta profesionala probata asupra ansamblului literaturii romane, de la origini si pana in prezent. Specializarea este in raport invers proportional cu competenta: cu cat prima este mai ingusta, cu atat a doua trebuie sa fie mai larga, ampla si cuprinzatoare. In chip ideal, orice mare editor este, implicit, autorul unei istorii a literaturii romane pe care n-a apucat sa o scrie... Teodor Vargolici, editorul si exegetul lui Bolintineanu (dar si al lui Gala Galaction) este dintre cei putini formati in acest spirit: un istoric literar redutabil, un carturar si un specialist in mari perioade ale literaturii romane, care scrie cu aceeasi sigura competenta despre pana ieri enigmaticul Zilot Romanul din secolul al 19-lea sau despre arhiva spiritista a lui Hasdeu, ca si despre stufoasa istorie a Francmasoneriei in Romania ori identitatea popoarelor in viziunea lui Emil Cioran. Din secolul al 19-lea, cu inceputurile romanului romanesc, Alecu Russo, Bolintineanu, Eminescu si ecourile literare ale cuceririi Independentei, trece "granita" in secolul urmator, scriind despre Sadoveanu, Mateiu Caragiale, Istrati, Perpessicius si multi altii, redactand si o carte foarte informata despre accidentata istorie a Societatii Scriitorilor romani. S-au adunat, observa cineva, 28 de carti la activul lui Teodor Vargolici, dintre care ultima, "Caleidoscop literar" (vol. II, Ed. Domino) aparuta recent strange o parte din contributiile sale de istorie literara publicate in rubrica saptamanala din "Adevarul literar si artistic". La 75 de ani (12 februarie a.c.), Teodor Vargolici este un mare muncitor intelectual si, spune G. Dimisianu intr-un articol aniversar, un om de inima: "Miile, zecile de mii de ceasuri petrecute in biblioteca nu l-au imbatranit sufleteste, ca pe altii". Pentru Teodor Vargolici cartile mai au suflet: o parte, o mare parte din el ramane in sufletul sau. La multi ani!