155 de ani de la Mica Unire: Al. I. Cuza şi tentaţiile unei domnii autoritare

Format în mediile politice occidentale de la jumătatea secolului al-XIX-lea, Al.I.Cuza avea să devină la puţină vreme după sfârşitul revoluţiei de la 1848, una din figurile centrale ale elitei politice româneşti pentru care, realizarea Unirii Principatelor Române era cel mai important obiectiv politic.

Cu destule semne de întrebare legate de rapida lui ascensiune în cariera militară dar şi în privinţa reîntoarcerii sale în ţară la puţin timp după revoluţia din 1848, biografia lui Al.I.Cuza a stârnit interesul unui număr impresionant de istorici. Unul din aspectele rămase încă neelucidate este cu siguranţă acela legat de identificarea cu precizie a naturii regimului politic pe care cel denumit „domnitorul Unirii” l-a instaurat şi patronat.

Apartenenţa lui Al.I.Cuza la grupul tinerilor revoluţionari români de la jumătatea secolului al XIX-lea, dincolo de anumite calcule politice, a avut un important rol în alegerea sa ca şef al statului român. 

Chiar dacă nota de provizorat a domniei lui Al.I.Cuza era lesne sesizabilă din declaraţii precum cea formulată chiar de el către guvernele Puterilor Garante la 25 ianuarie 1859 sau din avertismentele date de unii lideri conservatori, existau destule premise pentru ca susţinătorii săi să spere la imprimarea unei amprente liberale  noii guvernări.

Privind evoluţia domniei lui Al.I. Cuza în ansamblul ei, apare o întrebare legitimă cu privire la cauzele dispariţiei treptate a entuziasmului existent, la începutul domniei,  atât la nivelul populaţiei dar şi a unei bune părţi a clasei politice, faţă de cel ales la 5 şi 24 ianuarie 1859 ca domnitor. Pentru liberali, semne de îndoială în privinţa modului în care intenţiona noul şef al statului să conducă,  aveau să  apară chiar din toamna lui 1859. După dovezile de susţinere publică pe care le arătaseră, radicalii din jurul lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti  nu se aşteptau ca rostirea unor critici la adresa ministrului de interne şi a primului ministru N. Creţulescu să fie urmate de suspendarea unor ziare precum „Românul” şi „Nichipercea”.

Acceptarea de către Cuza a restrângerii libertăţii presei şi dizolvarea Adunării legiuitoare, erau urmate în toamna aceluiaşi an 1859, de intervenţia în forţă a poliţiei şi arestarea participanţilor la un miting al opoziţiei. În ciuda unor asemenea acţiuni politice cel puţin derutante pentru cineva care ar intenţiona să depisteze natura regimului politic pe care Cuza îl dorea în Principatele Române la începutul mandatului său,  grupările  politice reformiste din jurul lui I.C. Brătianu, Nicolae Golescu ş.a. încearcă să-i ofere pe mai departe întregul lor sprijin. Neluarea rapidă a unei opţiuni şi schimbările repetate de guvern, multe dintre ele stimulate chiar de Cuza, aveau să ducă treptat la o izolare a domnitorului pe eşicherul plitic.

Mişcarea surprinzătoare privind nominalizarea, la 24 ianuarie 1859 a lui  Barbu Catargiu, unul din cei mai importanţi lideri conservatori, ca şef al primului guvern unificat, o anumită ezitare în privinţa adoptării unei legi rurale moderne, dublată de  extinderea unei legi restrictive a presei în Ţara Românească (la 23 martie 1862) erau pentru reprezentanţii „stângii” noi dovezi ale faptului că regimul nu era dispus să accepte viziunea lor asupra reformelor. 

Citeşte continuarea pe historia.ro