Video Secretele întunecate ale Castelului Martinuzzi. Sfârșitul tragic al cardinalului care l-a stăpânit și blestemul comorilor ascunse
0Un castel ruinat de pe malul Mureșului păstrează amintirea unuia dintre cele mai tulburătoare episoade din trecutul Transilvaniei. Castelul Martinuzzi a fost privit adesea ca un loc blestemat, înconjurat de legende stranii. A rămas un edificiu în pericol de dispariție, care așteaptă reabilitarea.
După mai multe decenii de la ruinarea sa completă, Castelul Martinuzzi din Vințu de Jos (județul Alba) așteaptă reabilitarea printr-un proiect finanțat de Institutul Național al Patrimoniului.
Vechiul castel de pe malul stâng al Mureșului are o istorie de șapte secole și, deși a funcționat ca mănăstire dominicană în mare parte din acest timp, a rămas cunoscut după numele cardinalului Martinuzzi (Georg Utjessenovicz-Martinuzzi sau, în maghiară, Fráter György, 1482 - 1551), guvernator al Transilvaniei, care a locuit aici vremelnic și a sfârșit în mod tragic între zidurile sale, la 17 decembrie 1551.
Planuri de restaurare a castelului Martinuzzi
În 2024, Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, instituția care administrează monumentul istoric, anunța că a obținut o finanțare nerambursabilă acordată de Institutul Național al Patrimoniului, prin programul Timbrul Monumentelor Istorice, pentru punerea în siguranță, conservarea ruinelor și transformarea Castelului Martinuzzi din Vințu de Jos într-un hub cultural.
„Clădirea reprezintă unicitate chiar și în stadiul de ruină în care se află, fiind printre puținele castele renascentiste ale secolului al XVII-lea din Transilvania. În prezent, nicio încăpere interioară a castelului nu mai este utilizabilă, întregul ansamblu este în stadiu avansat de ruinare. Ca urmare a pierderii învelitorii acoperișului la finalul anilor ’70, interioarele și zidurile perimetrale au fost expuse intemperiilor, până în punctul în care astăzi sunt distruse învelitoarea, șarpanta de lemn a acoperișului, toate bolțile peste parter ale aripii nordice a castelului și, parțial, zidurile perimetrale de sud și est”, informa Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia.
Proiectul, aflat în faza de elaborare a documentațiilor tehnico-economice pentru intervenții asupra monumentului istoric – faza DALI, vizează salvarea structurii castelului și introducerea sa în circuitul turistic local și național.
„Reperul fundamental în jurul căruia se conturează propunerea arhitecturală este dat de condiția actuală a ansamblului Martinuzzi-Bethlen: ruina. Propunerea vizează asumarea și păstrarea acestui caracter la nivelul intervenției, urmărind relaționarea directă a conceptului cu intervenția. La nivel de intervenție, propunerea se concentrează pe conservarea, punerea în siguranță și protejarea materialului original, restaurarea unor componente litice, completarea lacunelor zidurilor într-o manieră contemporană, delimitată vizibil de tehnica tradițională, și amenajarea peisajeră a incintei, a șanțurilor castelului, a parcării și a aleilor spre castel”, arată instituția, într-un comunicat publicat pe site-ul ei.
Noile amenajări ar urma să pună în evidență atât ruinele castelului, cât și rămășițele ansamblului mănăstirii dominicane din curtea acestuia, care a existat între secolele XIII-XVI. Subsolurile, acum acoperite de dărâmături, vechile șanțuri de apă, curtea, spațiile interioare și zidurile ar urma să fie reamenajate, astfel încât vizitatorii să își poată face o imagine de ansamblu asupra locului legendar de pe malul Mureșului.
Mănăstirea dominicană de pe Valea Mureșului
Povestea castelului Martinuzzi a început în urmă cu șapte secole, într-un loc plin de vestigii istorice. Ținuturile fertile de pe valea Mureșului au fost locuite din cele mai vechi timpuri, iar culoarul Turdaș - Vințu de Jos a păstrat urme ale unor așezări dezvoltate din perioada târzie a neoliticului (circa 5000-4700 î.Hr.), cunoscute ca aparținând culturii Turdaș.
Aflat în vecinătatea municipiului Alba Iulia (anticul Apulum), la răscrucea unor drumuri străvechi care îl legau de ținuturile Sebeșului și Sibiului și ale Orăștiei, Vințu de Jos are o istorie strâns legată de lumea antică. În epoca romană, locul se afla în zona de influență a marelui centru de la Apulum, unul dintre cele mai importante orașe ale Daciei romane.
În documentele medievale, Vințu de Jos, cunoscut și cu numele german Unter-Winz sau Winzendorf și cu cel maghiar Alvinc, apare la mijlocul secolului al XIII-lea. Atunci, unele locuri din Transilvania au fost populate de grupuri de coloniști proveniți din ținuturile germanice de la Rin, numiți saxoni sau sași. Vințu de Jos, aflat la întâlnirea drumurilor antice din regiune cu Mureșul, o arteră importantă de circulație, comerț și control militar, avea să găzduiască o comunitate importantă de sași, iar privilegiile de care beneficiau aceștia, garantate de monarh în schimbul apărării granițelor Regatului Ungar, au contribuit la dezvoltarea așezării.
Din secolul al XIII-lea datează vechea biserică, gotică, a localității, aflată în vecinătatea ruinelor Castelului Martinuzzi. Distrusă de invaziile tătarilor la mijlocul secolului al XIII-lea, biserica a fost refăcută în deceniile următoare, susțin istoricii. De la începutul secolului următor, alături de ea, localnicii au ridicat și o mănăstire destinată călugărilor din Ordinul Dominican al Bisericii Catolice.
Mănăstirea dominicană de la Vințu de Jos a fost singura de acest fel care nu era situată într-un oraș, arătau istoricii. A trecut printr-o perioadă prosperă în secolul al XIV-lea, însă, în prima parte a secolului al XV-lea, invaziile turcilor, care au dus la distrugerea multor așezări din împrejurimi, au afectat-o grav. Schimbările demografice din regiune, unde sașii, majoritari în trecut, erau înlocuiți cu timpul de români, unguri și slavi, au contribuit și ele la declinul mănăstirii, care, la începutul secolului al XVI-lea, mai avea doar câțiva viețuitori.
În jurul anului 1532, după ce ultimii călugări au părăsit-o, vechea mănăstire a intrat în posesia unui nobil local, care a transformat-o în castel. Câțiva ani mai târziu, acesta a vândut domeniul către Gheorghe Martinuzzi, episcop de Oradea, cel care a transformat-o într-un castel spectaculos, cu arhitectură renascentistă.
Viitorul cardinal Martinuzzi și-a propus transformarea mănăstirii dezafectate într-un castel impozant, străjuit de turnuri solide și înconjurat de un șanț umplut cu apa Mureșului, peste care urma să fie ridicat un pod mobil, însă planurile sale nu au fost realizate pe deplin. Guvernatorul Transilvaniei a sfârșit în mod tragic, în reședința sa nobiliară, asasinat de mercenarii regelui Ferdinand I de Habsburg.
Sfârșitul tragic al cardinalului Martinuzzi
La mijlocul secolului al XVI-lea, Martinuzzi devenise una dintre cele mai influente personalități ale epocii în Transilvania. Provenit dintr-o familie de origine croată, călugărul apropiat al regelui Ioan Zápolya a devenit vistiernic, episcop de Oradea, guvernator al Transilvaniei, arhiepiscop de Esztergom și, cu puțin timp înainte de moarte, cardinal.
În ultimii săi ani de viață, Martinuzzi se afla la conducerea Transilvaniei, disputată atunci între Habsburgi și Imperiul Otoman. Era apreciat ca unul dintre cei mai abili lideri transilvani, însă încercarea sa de a menține un echilibru între cele două mari puteri i-a adus numeroși dușmani. Potrivit unor istorici, Martinuzzi negociase trecerea țării sub autoritatea regelui Ferdinand de Habsburg și, în același timp, căuta să evite o invazie otomană, păstrând aparența unor relații de supunere față de puternicul sultan Soliman Magnificul.
Politica sa, privită de Martinuzzi ca o soluție pentru păstrarea controlului asupra Transilvaniei, a fost interpretată de generalii imperiali ca trădare și privită cu suspiciune și de otomani. Generalul Castaldo, comandantul trupelor imperiale trimise în Transilvania, îl bănuia pe Martinuzzi că pregătea întoarcerea țării sub influență otomană și, cu acceptul regelui Ferdinand, a fost omul care a pecetluit, într-un mod tragic, soarta cardinalului.
Istoricul Kővári László descria, în volumul „Istoria Transilvaniei”, publicat în 1859, împrejurările în care a fost asasinat Martinuzzi, în castelul din Vințu de Jos. La mijlocul lunii decembrie 1551, în plin conflict între habsburgi și otomani, guvernatorul ajunsese la reședința sa de pe malul Mureșului, unde se pregătea de o Dietă care avea să decidă viitorul Transilvaniei. În apropiere de Vințu de Jos au ajuns și trupele de mercenari ale generalilor Giovanni Battista Castaldo și Sforza Pallavicini.
„Martinuzzi se pregătea tocmai pentru dietă. La 16 decembrie și-a trimis înainte slujitorii și garda, urmând ca el însuși să pornească a doua zi. A fost o zi înfricoșătoare și o noapte încă și mai înfricoșătoare. Deși era iarnă, în acea zi s-a arătat un curcubeu; noaptea a tunat, a fulgerat, iar ploaia a căzut în șuvoaie”, nota Kővári László.
În dimineața de 17 decembrie, relata istoricul, când carele care așteptau bagajele se opriseră la poarta castelului, iar trăsura cu șase cai a lui Martinuzzi urma să fie adusă, podul mobil a fost coborât. În lumina slabă a zorilor, aproape 150 de soldați spanioli au blocat în liniște intrările. Generalul Sforza Pallavicini, împreună cu ofițerii săi și cu secretarul Ferrari Márk Antal, a pătruns pe furiș în anticamera sălii unde se afla cardinalul. Potrivit planului, Ferrari a intrat cu un act în mână, care urma să fie semnat pentru rege.
„Bătrânul cu părul alb stătea în fața mesei, îmbrăcat într-un halat de casă căptușit cu blană de jder. Pe masă se aflau breviarul deschis, jurnalul, un ceas și ustensilele de scris; tocmai își rostea rugăciunea de dimineață. Văzându-l, Ferrari s-a cutremurat și s-a oprit. Martinuzzi i-a făcut semn să se apropie, a luat scrisoarea, a citit-o, iar când a apucat pana ca să semneze și s-a aplecat, Ferrari i-a dat două lovituri de pumnal, una în gât și alta în coastă. Atunci bătrânul, încă în putere, a strigat: „Ce este? Ce este?” și l-a trântit pe ucigașul plătit lângă masă. În acel moment, Sforza Pallavicini a năvălit înăuntru cu ofițerii săi spanioli și i-a făcut o rană grea pe față cu sabia. Monino i-a tras un glonț în spate, iar ceilalți l-au sfâșiat cu pumnalele. Nefericitul s-a prăbușit strigând: Iisuse, Maria! Mercada i-a tăiat în grabă urechile lui Martinuzzi, care erau păroase până la vârf, și le-a dus la Viena”, nota Kővári László.
Asasinatul a fost ținut secret mai multe zile, timp în care trupul cardinalului a fost ascuns între perne. Unele mărturii spun că asasinii ar fi aruncat apoi cadavrul în șanțul de apă al castelului. Acesta a fost înmormântat abia la sfârșitul lunii februarie 1552, în Catedrala romano-catolică „Sfântul Mihail” din Alba Iulia, unde se află și în prezent locul său de veci.
Odată cu moartea lui Martinuzzi, guvernarea a căzut în mâinile generalului Castaldo, iar regiunea a intrat sub stăpânirea mercenarilor săi. Regele Ferdinand și-a asumat decizia de a-l ucide pe Martinuzzi, acuzându-l pe acesta că ar fi vrut să ofere Transilvania turcilor.
„S-a făcut totul pentru ca Martinuzzi să poată fi dovedit trădător”, nota istoricul Kővári László.
Regele a fost excomunicat inițial de conducerea Bisericii Catolice, însă a fost, în cele din urmă, absolvit de vină.
Goana după comorile dacilor, ascunse de Martinuzzi
Potrivit istoricului Kővári László, clipele de după căderea lui Martinuzzi au fost folosite pentru confiscarea comorilor sale, despre care se credea că erau fabuloase. Peste 50.000 de galbeni, păstrați de Martinuzzi în castelul din Vințu de Jos și în cetatea din Gherla, au ajuns în mâinile mercenarilor. Cronicarii vremii arătau însă că în castelul de pe malul Mureșului a fost descoperită doar o mică parte din comorile adunate de Martinuzzi, lucru care a dat naștere mai multor legende despre tezaurele ascunse de acesta.
O parte a aurului ar fi provenit din faimoasa comoară dacică descoperită de localnici cu câțiva ani în urmă. „Comoara regelui Decebal”, despre care au relatat mai mulți cărturari din secolul al XVI-lea, era compusă din nenumărate monede antice de aur, dar și din alte piese antice din metal prețios, printre acestea numărându-se cel puțin o brățară spiralică de aur.
Unii au relatat că ar fi fost descoperită în râul Strei, în apropiere de Hațeg, la Subcetate, alții au indicat locul descoperirii ca fiind o cetate dacică, posibil Sarmizegetusa Regia. La scurt timp, o parte din tezaure, găsite din întâmplare de localnici, au ajuns în posesia arhiepiscopului Martinuzzi. Averea strânsă de acesta de pe urma comorilor dacice ar fi fost unul dintre motivele asasinării sale de către oamenii generalului italian Castaldo.
Cea mai cunoscută variantă despre comoara din Strei i-a aparţinut cărturarului Gheorghe Şincai (1784–1816), care amintea povestirea umanistului Wolfgang Lazius, contemporan evenimentului.
„Mai frumoasă istorie scrie Lazie despre nişte români şi o parte a visteriei lui Decebal, ascunse supt albia Streiului, celei neaflate de împăratul Traian, zicând: o parte a vistieriei acestuia, mai înainte de opt ani (Lazie scrie în anul 1551), în numitul râu al Sargeţiei, pre care romanii îl cheamă Streiu, s-au aflat prin întâmplare acestea: mergeau nişte pescari români cu şeicile din Mureşu în Streiu şi, legându-şi luntrile cu un trunchiu, au zărit că sclipeşte ceva. Vrând să scoată din apă aceea ce stricase prin rădăcinile lemnului şi cercând mai de-adinsul, au aflat şi mai mulţi galbeni, mai cu seamă de-ai lui Lisimahu, craiul Traciei, cu inscripţie grecească. Cum am înţeles din oameni vrednici de credinţă, la 400.000 de galbeni şi mulţi sloi (n.r. piese) de aur au aflat”, relata Gheorghe Şincai, în Hronica Românilor.
O mare parte a tezaurelor a ajuns în posesia guvernatorului Gheorghe Martinuzzi, fiind confiscată de la localnici, însă unii dintre ei au reuşit să fugă cu aurul în Moldova, afirma cărturarul. Printre obiecte se afla și un „șarpe de aur” care ar fi cântărit cât 500 de ducați, adică 1,750 kilograme de aur, arătau documentele vremii. Brățara dacică, împreună cu tezaurele monetare, ar fi fost găsită și confiscată de Castaldo după uciderea clericului, în castelul acestuia din Vințu de Jos.
„Întrucât comoara călugărului era cunoscută de Cezar, la scurt timp după moartea sa, el a trimis lui Cezar o mie de Lisimah și un balaur de aur cântărind cinci sute de ducați ca pradă la Viena, după ce și-a luat cea mai bună parte. Mai mult, am văzut nu numai acele mii de monede de aur, fiecare având greutatea a trei ducați, prezentate mie spre interpretare chiar de Cezar, ci și pe cele oferite cu mulți ani înainte de negustorii de pretutindeni, care le cumpăraseră de la valahi în Dacia, toate având aceeași inscripție și același simbol, și anume chipul unui tânăr fără barbă, cu o diademă pe cap, din care ieșeau două coarne de capră, iar pe cealaltă parte o imagine a lui Palas, așezat lângă inscripţia grecească a regelui Lisimah”, arăta istoricul militar italian Ascanio Centorio.
Nu se cunoaște soarta brățării dacice, însă, cel mai probabil, potrivit istoricilor, a fost topită împreună cu celelalte tezaure trimise de Castaldo la Curtea Imperială de la Viena.
Trecutul tulburător al castelului din Vințu de Jos
Castelul din Vințu de Jos, rămas în istorie prin asasinarea cardinalului Martinuzzi, a fost și locul altor evenimente tulburătoare. La sfârșitul secolului al XVI-lea, aici a fost întemnițat și a murit otrăvit Aron-Vodă „cel Cumplit”, fiul domnitorului Alexandru Lăpușneanu. Și tot aici, în secolul al XVII-lea, a fost întemnițat, din ordinul principelui Mihai Apafi I, mitropolitul ortodox al Ardealului, Sava Brancovici, canonizat la mijlocul secolului XX de Biserica Ortodoxă Română.
După moartea cardinalului, castelul a avut mai mulți proprietari din familiile nobiliare transilvane. Construcția sa a fost continuată de principele Gábor Bethlen, la începutul secolului al XVII-lea, cu ajutorul unor arhitecți italieni. În 1658, castelul a fost devastat de turci, iar timp de mai multe decenii a rămas în ruină. La începutul secolului al XVIII-lea, a fost preluat de Biserica Romano-Catolică din Transilvania, fiind folosit ca reședință de vară a episcopilor. Incendiul care l-a cuprins în 1792 a grăbit abandonarea sa.
La începutul secolului XX, atât castelul Martinuzzi, cât și vechea biserică a sașilor din Vințu de Jos se înfățișau călătorilor într-o stare dezolantă.
„Cel mai vechi monument, biserica reformată, e aproape în ruină. În picioare din veacul al XIII-lea, zidită în stil gotic, azi abia se mai ține. Fără să vrei, te atrag ruinele, locuite în parte, ale castelului lui Martinuzzi, guvernatorul de pe vremuri al Ardealului. Așezat chiar lângă Mureș, e încă impunător. Intri pe sub portalul de piatră, deasupra căruia mai domină stema, săpată în lespede, a mândrului castelan de odinioară: vulturul ținând în gheară o cruce. De îndată ce ai pășit peste pragul intrării, ți se arată temnița cu tăinuite adâncuri; în ele putrezeau cei ce nu intrau în voia puternicului stăpânitor. Scări de piatră roasă te urcă în rândul de sus, unde se mai prinde câte o linie-două din arhitectura primitivă, sub cojile de var suprapuse de cei tolerați să locuiască în odăile odată pline de curteni. Când vântul șuieră prin ferestrele sparte, pare că se aud glasurile celor care au suferit în încăperile azi tot mai ruinate”, îl descria, în 1926, profesorul universitar I. Simionescu.
În anii ’20, potrivit arhitectului Kós Károly (1883–1977), Comisiunea Monumentelor Istorice a intervenit pentru ca Episcopia de la Alba Iulia să nu demoleze castelul Martinuzzi de la Vințu de Jos, aflat în proprietatea ei, deoarece Aron, voievodul Moldovei, fusese închis aici și tot aici murise, astfel că edificiul era considerat monument istoric românesc.
Ajunsese depozit de cherestea
La mijlocul secolului XX, câteva încăperi ale castelului de pe malul Mureșului erau folosite ca depozit de fructe, legume și paie. În anii ’70, edificiului aproape ruinat i-a fost găsită o altă întrebuințare: depozit de cherestea. În 1974, autoritățile au anunțat restaurarea generală a Castelului Martinuzzi, pentru care a fost alocată suma de 6.000.000 de lei. Lucrările s-au rezumat la protejarea unor încăperi unde era depozitată cherestea, cu un acoperiș superficial, din carton asfaltat.
„S-a hotărât apoi ca în clădirile castelului să nu mai fie depozitată cherestea și să i se dea o altă întrebuințare, «demnă» de măreția lui. Așa că în încăperile lui a fost depozitată mobilă! Noi, la început, ne-am bucurat, fiindcă, presupunând că într-un castel există mobilă, poate, ulterior, se va acoperi și se va repara parțial întreaga clădire. Dar, după ce a fost depozitată mobila, la puțin timp, acoperișul castelului a căzut peste planșeul nivelului unu. Acesta a căzut peste mobilă, stricând-o și pricinuindu-ne mari pagube. Parcă a fost o răzbunare a castelului. În prezent, castelul nu mai folosește la nimic, iar timpul mușcă fără milă din tot ce a mai rămas. Fiecare cărămidă care cade parcă e o lacrimă”, se plângea, în 1980, Ioan Sasu, primarul comunei Vințu de Jos.
Castelul a continuat să se ruineze odată cu trecerea timpului și după 1990. Între timp, cercetările arheologice au scos la iveală vestigii prețioase din trecutul său. În 1993, în urma cercetărilor conduse de istoricul Adrian Andrei Rusu, a fost descoperit un tezaur de opt monede de aur, în greutate totală de 40 de grame. Piesele de aur, descoperite în fosta fântână a castelului, au fost bătute de Ioan Zápolya, în anul 1540.
În prezent, castelul a rămas în conservare, fiind împrejmuit, în așteptarea restaurării. În curtea sa, o pereche de căprioare îi întâmpină pe turiști, iar în vecinătate pasc oile și vitele sătenilor.