REPORTAJ Vacanță în Umbria, frumusețea discretă a Italiei rurale: vin vechi, sate liniștite și arhitectură impresionantă

Călătoria începe cu un refren vechi al lui Paolo Conte, ascultat în maşina închiriată pe aeroportul Fiumicino, într-o dimineaţă de toamnă. Versurile te însoţesc pe drumurile care duc spre Umbria, ca o promisiune de melancolie şi lumină caldă. Aici, între coline şi sate cocoţate pe stânci, Italia îşi dezvăluie chipul tăcut, departe de ritmul marilor oraşe. E o Italie care miroase a pământ, a trufe şi a vin, o Italie care îmbătrâneşte frumos, ca un portret în ulei uitat în pod.

Când avionul a atins pista la Fiumicino, soarele abia se ridica peste Roma. Aerul era moale, translucid, iar primele acorduri din „Via con me“ de Paolo Conte s-au potrivit perfect cu emoţia drumului ce urma. Am luat maşina închiriată – un Fiat 500 roşu – şi am pornit spre nord, lăsând în urmă aglomeraţia Capitalei. Pe măsură ce autostrada se îngusta, Roma se dizolva într-un decor rural.

În inima Umbriei

Umbria te primeşte fără grabă. Nu are stridenţa Toscanei sau agitaţia Rivierei. E un ţinut liniştit, unde zilele curg mai lent, iar cerul pare mereu aproape. Prima oprire: Montecchio, un sat cocoţat între coline, la fel de bătrân ca legendele care-l înconjoară. Străzile sunt înguste, pavate cu piatră cubică, iar clopotul bisericii răsună solemn la ora prânzului.

Vila în care aveam să stăm părea desprinsă dintr-un film italian vechi: ziduri din piatră, obloane, o bucătărie în aer liber şi o privelişte care îţi tăia respiraţia. Seara făceam grătar cu carne cumpărată de la o mică măcelărie locală, legumele veneau din piaţa săptămânală din sat, iar vinul – un roşu sec de Montefalco – completa ritualul.

Ziua, satele par pustii. Casele au obloanele trase, magazinele sunt închise, străzile goale. Ai impresia că viaţa se retrage înăuntrul zidurilor, aşteptând răcoarea serii. Când primele umbre dau târcoale gardurilor, totul revine la viaţă: maşinile navetiştilor umplu serpentinele ca un miriapod luminos, ferestrele prind viaţă, iar aerul se umple de miros de foc de lemne, semn de cină în familie. Umbria trăieşte după un ritm propriu, simplu şi vechi, ca o respiraţie adâncă după o zi lungă de muncă.

Oraşele pline (încă) de istorie

În Perugia, capitala regiunii, poti petrece o zi întreagă şi tot mai rămâne ceva nevizitat. Oraşul, cu aerul său aristocratic, îţi aminteşte că Umbria a fost mereu o punte între trecut şi prezent. În centrul vechi, mirosul de ciocolată te însoţeşte la fiecare pas. Piaţa IV Novembre e inima oraşului, cu Fontana Maggiore, una dintre cele mai frumoase fântâni medievale din Italia, şi cu Palazzo dei Priori, un palat gotic impunător care adăposteşte Galeria Naţională a Umbriei. Aici, lucrările lui Pietro Perugino şi Pinturicchio par să păstreze lumina secolelor trecute.

Ne-am oprit la o cafenea mică, cu vedere spre vale. Cea care ne-a servit era o tânără din Bacău, avea un zâmbet cald. Ne-a povestit că s-a mutat acolo de câţiva ani şi ne-a recomandat Spoleto, un oraş mai puţin cunoscut, dar plin de artă şi ziduri medievale. A fost una dintre acele întâlniri care îţi rămân în memorie, ca o notă discretă de umanitate într-o călătorie.

După Perugia, a venit Assisi – locul unde spiritualitatea şi turismul se ciocnesc. Străzile erau pline de pelerini, dar şi de tarabe cu suveniruri stridente: magneţi cu Sfântul Francisc, brelocuri luminoase, statuete colorate. Totuşi, când te depărtezi de centru şi intri într-o curte liniştită, simţi cum locul capătă altă vibraţie.

Bazilica di San Francesco, ridicată în secolul al XIII-lea deasupra mormântului sfântului, e un monument al credinţei şi al artei. În biserica superioară, frescele atribuite lui Giotto şi Cimabue au o simplitate care emoţionează – par naive, dar tocmai prin această sinceritate vizuală reuşesc să vorbească direct sufletului. Scenele din viaţa Sfântului Francisc nu impresionează prin fast, ci prin apropierea lor de uman, de fragil. Deasupra te aşteaptă Rocca Maggiore, cetatea medievală care veghează oraşul de sus. De acolo, panorama asupra văii Tescio e copleşitoare, iar lumina de toamnă însufleţeşte fiecare piatră.

Într-o altă zi am vizitat Orvieto, oraşul agăţat pe o stâncă, unul dintre cele mai spectaculoase din Italia. Domul din Orvieto, cu faţada sa gotică decorată cu mozaicuri aurii şi frescele lui Luca Signorelli din Capela San Brizio, e un miracol de marmură şi lumină. Am coborât şi în catacombe, un labirint de tuneluri etrusce săpate în stâncă, unde istoria se insinuează în fiecare cotlon. Am vizitat şi Pozzo di San Patrizio, fântâna adâncă de 62 de metri, construită în secolul al XVI-lea pentru a asigura apa oraşului în caz de asediu – o capodoperă de inginerie renascentistă. Pe străduţe, multe case erau pustii, cu obloane căzute, cu afişe de vendesi îngălbenite. Am avut senzaţia stranie că Italia îmbătrâneşte, că satul tradiţional se stinge încet, lăsând loc turismului de sezon şi liniştii definitive.

Umbria e o regiune agrară, cu puţină industrie, dependentă de agricultură, vin şi turism. În oraşele mari există încă vitalitate, dar în satele mici, vitrinele goale şi uşile închise spun o poveste mai profundă despre schimbare şi timp.

Cascada, lacul şi drumul de întoarcere

Într-o dimineaţă am pornit spre sud, către Cascata delle Marmore, aproape de Terni. Cascada – una dintre cele mai înalte din Europa – este o capodoperă a ingineriei romane. Apa se prăvăleşte în trepte peste stânci albe, iar sunetul e hipnotic. Puţin mai departe, în Lacul Piediluco se oglindesc dealurile şi cerul.

Seara, am revenit la vila din Montecchio. Cerul era violet, iar în aer plutea miros de frunze arse şi must. Am deschis o sticlă de Orvieto Classico, am ascultat iar Paolo Conte şi am privit cum soarele se scufundă încet dincolo de dealuri.

A doua zi dimineaţă, drumul înapoi spre Roma a fost o reverie. Printre vii şi măslini, cu lumina toamnei filtrându-se prin geam, am simţit că las în urmă nu doar o regiune, ci o stare. Paolo Conte cânta în surdină, iar Italia, chiar şi cea care îmbătrâneşte, părea mai vie ca niciodată.

Satul care a amuțit

În inima Munţilor Martani, la 640 de metri altitudine, se află Scoppio, un cătun-fantomă din Umbria, uitat de lume şi de timp. Astăzi, doar opt oameni mai locuiesc în casele din jurul vechii așezări, iar ruinele sale, acoperite de iederă, păstrează amintirea unei comunităţi care a trăit aici timp de secole. Abandonat în anii ’50, după o serie de cutremure care au afectat grav structura caselor, Scoppio a fost lăsat pradă naturii. Ploile au erodat fundaţiile, vegetaţia a cucerit zidurile, iar drumul spre biserică a devenit o potecă umbrită de ferigi.

El are o istorie veche, legată de familia nobiliară Arnolfi, care l-a stăpânit începând cu anul 1000. Numele său provine din latinescul scopulus, care înseamnă „stâncă“ – o referire directă la promontoriul stâncos pe care este construit, o formaţiune izolată ce domină Valea Matassa. În Evul Mediu, Scoppio era un mic castel fortificat, cu ziduri de apărare, o biserică dedicată Sfântului Petru şi câteva zeci de case din piatră. În zilele senine, de aici se pot vedea acoperişurile din Amelia şi colinele verzi ale Umbriei.

În 1710, satul număra 25 de familii. Oamenii trăiau din agricultură, cultivau grâu şi viţă-de-vie, creşteau vite şi mergeau duminica la biserică, unde clopotul răsuna peste vale. Dar după Al Doilea Război Mondial, izolarea a devenit o povară. Lipsa drumurilor moderne, a apei curente şi a electricităţii stabile a împins familiile tinere spre oraşele din apropiere – Acquasparta, Terni, Spoleto. Ultimele ferestre s-au închis în anii ’50, iar clopotul nu a mai bătut niciodată.

Borghi abbandonati

Astăzi, Scoppio este considerat unul dintre cele mai spectaculoase sate abandonate din Umbria. Autorităţile regionale l-au inclus pe lista „borghi abbandonati“ (sate părăsite), iar drumeţii pasionaţi de istorie şi fotografie îl caută pentru atmosfera sa melancolică. Drumul spre el se desprinde din şoseaua provincială 418, trece peste un viaduct nou şi se strecoară printre stejari. Nu există indicatoare – doar liniştea tot mai densă şi conturul ruinat al bisericii San Pietro, care pare să vegheze peste vale. În interiorul ei se mai păstrează câteva fragmente de frescă, atribuite pictorului spoletan Piermatteo Piergili.

Refugiul CAI din apropiere, administrat de Clubul Alpin Italian, oferea cândva posibilitatea de a înnopta în zonă, dar acum este închis. Ruinele sunt fragile, iar natura a cucerit aproape totul. Piaţa centrală e o poiană, iar zidurile prăbuşite par să se întoarcă încet în pământ. Privit de la distanţă, Scoppio pare încă viu: turnul mic al bisericii domină stânca, iar lumina apusului se joacă printre ferestrele fără geamuri. Dar de aproape, tăcerea e deplină. Se aud doar greierii şi foşnetul vântului.

În satele din jur, bătrânii mai vorbesc despre „satul care s-a stins în tăcere“. Unii spun că o epidemie de ciumă ar fi golit locul cu două secole în urmă, alţii evocă o noapte de foc şi panică, când un incendiu ar fi izbucnit „ca o explozie“ – uno scoppio –, mistuind totul. Mai există şi legenda clopotului care se aude singur în nopţile senine. Nimeni nu ştie dacă e vântul sau ecoul memoriei, dar în faţa ruinelor, printre ziduri prăbuşite şi sunetul propriilor paşi, e uşor să crezi că trecutul nu s-a pierdut cu totul.

Scoppio nu mai apare pe hărţi, dar rămâne o amintire vie a unei Italii rurale, simple, care nu s-a stins – doar s-a retras într-o formă de somn lung.

Tips & Tricks

CAZARE: optează pentru un agriturismo sau o vilă izolată pe coline – experienţa e mult mai autentică decât într-un hotel urban.

TRANSPORT: o maşină e obligatorie; satele sunt greu accesibile fără ea.

MÂNCARE: încearcă trufele negre de Norcia, ciocolata Perugina, brânzeturile locale şi carnea de porc umbro.

VINURI: Sagrantino di Montefalco (roşu) şi Orvieto Classico (alb) sunt emblematice pentru regiune.

CEL MAI FRUMOS MOMENT AL ZILEI: apusul.

MUZICA PENTRU DRUM: Paolo Conte, Lucio Dalla, Zucchero.