Corabia împietrită

O insulă ca o mare corabie a morţii, ale cărei ziduri de piatră sunt scăldate de valurile calde ale lagunei veneţiene. Numele ei este San Michele.  Acum vreo trei săptămâni, părăseam agitaţia turistică a Veneţiei pentru a-mi regăsi liniştea într-un cimitir. Întâmplător, era chiar ziua mea de naştere.

În mod sigur, numele San Michele sună cunoscut multora, pentru că romanul memorialistic „Cartea de la San Michele" de Axel Munthe se afla la loc de cinste în bibliotecile părinţilor noştri. Insula cu acest nume de lângă Veneţia nu are nicio legătură cu cartea lui Munthe (la medicul scriitor, era vorba de o vilă de pe insula Capri, unde el a locuit o vreme), dar mărturisesc că am fost atras de ea de cum am ajuns în oraşul gondolelor. O simţeam familiară, un loc pe care nu-mi doream să-l vizitez ca un turist, ci să-l regăsesc. Sentimentul acesta este cu atât mai straniu, cu cât San Michele este locul unde, încă de pe la 1830, sunt duşi morţii Veneţiei.

Adică e o insulă-cimitir.S-a întâmplat să ajung pe San Michele chiar de ziua mea. Nu-mi plănuisem asta, ci luasem vaporetto să ajung pe insula Murano. Numai că, atunci când am auzit că, la „proxima fermata", e anunţat cimitirul, am simţit o dorinţă irepresibilă să cobor.

Pietre albe cu şopârle în soare

De departe, insula părea o mare corabie împietrită, făcută din ziduri trainice de cărămidă roşie şi, drept catarge, cu chiparoşi bătrâni. Ştiind că poartă oasele atâtor generaţii, că pe această corabie călătoresc pe tărâmul umbrelor, printre alţii, Ezra Pound, Joseph Brodsky sau Igor Stravinski şi impresarul său, Serge Diaghilev, am avut într-un prim moment un sentiment în care se amestecau strângerea de inimă şi respectul.

Păşind dincolo de poarta impunătoare a cimitirului, însă, am descoperit un loc minunat şi primitor, care parcă mă aştepta. Mi-am petrecut acolo câteva ore bune, plimbându-mă printre nişte dulapuri imense de piatră, în sertarele cărora se odihneau oase albite de vreme, căutând mormântul lui Ezra Pound (şi găsindu-l, în sfârşit, sub un tufiş, marcat de o piatră modestă), sau uitându-mă la pozele anonimilor din alt veac şi încercând să-mi imaginez cum erau plini de viaţă. Singurele care tulburau liniştea locului erau şopârlele ce leneveau în soare pe lespezi şi se strecurau rapid printre frunze, când mă apropiam.

Cu greu am plecat de-acolo şi mi-am propus să mă întorc, cândva. Poate după ce-mi voi fi încheiat, şi eu, toate socotelile. Până una-alta, să ne amintim de poezia „Sunt o crea­tură" de Giuseppe Ungaretti: „Ca această piatră/ din San Michele/ atât de rece/ atât de seacă/ atât de respingătoare/ atât de total/ lipsită de suflet.// Ca această piatră/ este plânsul meu/ care nu se vede.// Moartea/ se plăteşte/ trăind".

Nu rataţi!

Zona evanghelică a Cimitirului San Michele. Acolo, cel mai uşor de găsit e mormântul scriitorului Joseph Brodsky (1940 - 1996) - o piatră funerară verticală, în faţa căreia este atârnată o pălărie albă cu dungă neagră (un fel de „Jos pălăria!"). Mormântul lui Brodsky se află cam în centrul Cimitirului evanghelic.

La câţiva metri de el, dar foarte bine ascunsă sub un tufiş, se află mica lespede de pe mormântul poetului Ezra Pound (1885 - 1972). Pe una dintre laturile Cimitirului evanghelic, puteţi să-l descoperiţi şi pe transilvăneanul Carl Filtsch - pianist, copil-minune, elev al lui Chopin, mort de tuberculoză la 15 ani, în Veneţia.

Cimitirul grecesc (de fapt, ortodox). Acolo, cel care vă va atrage atenţia foarte repede e mormântul lui Serge Diaghilev (1872 - 1929) - o construcţie în piatră, ca o masă-baldachin de mărimea unui stat de om, unde se află un portret al lui Diaghilev, un instrument muzical (maracas) şi o pereche de poante de balet. El a fost principalul promotor al baletelor ruse (Stravinski, Prokofiev etc.). La vreo zece metri dreapta de acest mormânt se află lespedea pe care scrie Igor Stravinski. Lângă ea, o alta pe care scrie Vera Stravinski. A doua lui soţie.

La San Michele, cu Cezar Paul-Bădescu

Cezar Paul-Bădescu s-a născut la 7 august 1968 şi a publicat câteva cărţi, printre care romanele „Tinereţile lui Daniel Abagiu" şi "Luminiţa, mon amour". Pentru a-şi câştiga existenţa, lucrează, de vreo 17 ani, în presă. Acum este şeful departamentului Cultură al ziarului „Adevărul" şi colaborator permanent al revistei „Dilema Veche".

În decursul vremii, activitatea jurnalistică i-a adus şi ameninţări cu moartea, dar şi o distincţie primită din partea preşedintelui României (pe vremea aceea, Emil Constantinescu). Nu şi-a dorit niciodată să plece din această ţară, dar în ultima vreme au început să-l viziteze din ce în ce mai des astfel de gânduri.