Astre şi ceasuri

Tema timpului este adusă mai aproape de pământ, la îndemână.

Simpla şi atât de răspândita formulă politicoasă: „nu vă supăraţi, ştiţi cumva cât este ceasul?” a rupt tăcerea, e uşor de presupus, abia prin secolul al XV-lea, odată cu apariţia primelor ceasuri portabile.

Ieri. Mecanismul şi motorul, ”arcul” primului ceas era chiar sistemul solar, cu planetele aferente. Primele ceasuri făcute de om (cel solar, bunăoară) captau şi redau pasiv mişcarea, semnalele vizibile transmise de luminarii.

Aflarea orei (inexacte, desigur) era inseparabilă de observarea ciclurilor astrale ale lunii şi soarelui. Întrebat, prin absurd, cât este ceasul, te-ai fi uitat, politicos, în sus – la soare sau, cel mult, la turnul bisericii sau al primăriei.

Azi.   Mai târziu, odată cu apariţia ceasurilor portabile, de buzunar sau de mână, pentru a afla cât este ceasul, privirea coboară, inevitabil, spre încheietura mâinii sau spre ceasul de buzunar. Tema timpului este adusă mai aproape de pământ, la îndemână. Cu preţul unei existenţe aflate ea însăşi, în tot mai mare măsură, la îndemâna timpului.

Ceasul modern, autonom şi autopropulsat, nu face decât să reproducă in nuce mecanica celestă a sistemului solar, cu cicluri, oscilaţii, rotaţii şi evoluţii şi să o transpună astfel, ca efigie, în imediat.

Astăzi, când toată lumea are celulare cu ceas, se revine discret la stadiul originar, când nimeni nu întreba cât este ceasul. Timpul se scurge, din nou, în tăcere.