VIDEO CM 1982 - Primul Mondial care s-a jucat pe bani. PCR a interzis un jucător la naţională pentru că era etnic maghiar
0Italia a început prost turneul final, dar l-a încheiat în stil de mare echipă, aducând la Roma a treia Cupă Mondială.
După turneele finale din 1974 şi 1978, care au fost de un real succes din toate punctele de vedere, Spania 1982 avea să fie apogeul Cupei Mondiale până în acel moment. Simţind mirosul laurilor, FIFA a luat două decizii extrem de importante.
Prima: a mărit numărul de echipe calificate, de la 16 la 24, deschizând practic uşa larg şi valului al doilea valoric din fotbal. În 1982, la turneul final, au fost prezente echipe de pe toate cele şase continente, afiliate forului din Elveţia, globalizarea fotbalului păşind apăsat în societate.
A doua măsură a fost introducerea bonusurilor pentru echipele calificate. Fiecare formaţie care a ajuns în Spania a încasat câte 1,1 milioane de dolari, primele mărindu-se în funcţie de faza în care pătrundeau echipele. Campioana, spre exemplu, a luat 3,3 milioane de dolari, o sumă importantă la acea vreme, dar departe de cele 36 de milioane de euro pe care le încasa câştigătoarea Cupei Mondiale din 2014.
Succesul ediţiei spaniole a fost dat de organizarea impecabilă a ibericilor, care au avut 17 stadioane, din 14 oraşe, puse excelent la punct, de numărul mai mare de meciuri, de golurile exterm de spectaculoase, de surprize şi de comportarea mai mult decât onorabilă a out-siderilor. Bomboana pe tort a pus-o naţionala Italiei, care şi-a adjudecat trofeul, deşi nu era cotată printre favorite şi nici n-a început turneul final în sprint.
Conform specialiştilor, pentru trofeu trebuiau să se bată Argentina (campioana mondială), Germania (campioana europeană), Brazilia şi Franţa, două echipe cu potenţial uriaş, cu fotbalişti şi joc spectaculos.Ca şi sistem de desfăşurare, FIFA a decis ca echipele să fie împărţite în şase grupe, din care să meargă mai departe câte două formaţii. Cele 12 echipe calificate au fost împărţite apoi în patru grupe de câte trei formaţii, câştigătoarele acestora urmând a juca semifinalele, după care urmau cele două finale.
URSS şi Anglia au revenit în elita fotbalului mondial, după două ediţii ratate, dar britanicii au fost la un pas să nu participe, din cauza războiului cu Argentina, pentru insulele Falkland. Ministrul Sportului de la Londra a cerut ca naţionalele Angliei, Scoţiei şi Irlandei de Nord să nu interacţioneze cu argentinienii, dar FIFA n-a luat în seamă această cerere, iar Margaret Thatcher, primul-ministru de atunci, a avizat participarea echipelor de fotbal. Coincidenţă, războiul anglo-argentinian s-a încheiat, cu victoria britanicilor, care şi-au păstrat teritoriul, chiar pe 14 iunie 1982, la o zi după începerea Cupei Mondiale.
Turneul final a început cu o supriză. Belgia, vice-campioana europeană, a bătut Argentina cu 1-0. S-a jucat pe „Nou Camp”, stadionul Barcelonei, formaţie care tocmai reuşise să-l transfere pe Diego Armando Maradona, noua senzaţie a fotbalului mondial. „Pumele” au adus în Spania aproape acelaşi lot care câştigase CM în 1978, plus Maradona şi Valdano. Argentinienii au rămas fideli ideii de a-şi pune în umerele în ordine alfabetică, astfel că Ardiles a fost numărul 1, după ce cu patru ani mai devreme jucase cu 2, iar portarul Fillol a jucat în Spania cu numărul 7 pe tricou. Excepţie a făcut doar Maradona, care a primit tricoul cu numărul 10, de la Mario Kempes, în semn de recunoaştere a valorii celui care avea să fie poate cel mai mare fotbalist din istoria fotbalului.
Germania şi Austria au făcut blat
Surprizele au continuat şi după înfrângerea Argentinei. Germania de Vest a luat bătaie de la Algeria, cu 2-1, Italia – Camerun a fost 1-1, Cehoslovacia – Kuweit 1-1 şi Spania – Honduras 1-1. În grupe, doar Brazilia şi Anglia au mers „ceas”, în vreme ce Italia a mers mai departe cu trei egaluri, având avantajul că a avut golaverajul 2-2, faţă de Camerun, care a strâns tot trei puncte, darcu un golaveraj de 1-1. Germania a tremurat şi ea serios, însă a pus-o de un blat ruşinos ci prietena Austria, în ultimul meci al grupei şi astfel ambele echipe au mers mai departe, trimiţînd acasă Algeria. Germania – Austria a fost 1-0, prin golul lui Hrubesch, din minutul 10, după care cele două echipe au pasat mingea de-a latul terenului, cât au putut de mult, pentru ca nu cumva din greşeală, să fie deranjaţi cei doi portari. 40.000 de oameni au strigat din tribune „Fuera! Fuera!” (Afară! Afară!), iar fanii algerienilor au fluturat bancnote din tribune, însă degeaba. FIFA n-a luat nicio măsură, decizând doar ca, de la ediţia următoare, ultimele două meciuri din grupă să se joace la aceeaşi oră.
În general, out-siderii au avut comportări onorabile, mai puţin El Salvador şi Noua Zeelandă, depăşite complet de nivelul competiţiei. Salvadorienii, care n-au avut decât 20 de jucători la turneul final, au pierdut în faţa Ungariei cu 10-1, cel mai mare scor înregistrat vreodată la CM. Noua Zeelandă a încasat-o şi ea pe linie, într-o grupă cu Brazilia, URSS şi Scoţia, terminând cu zero puncte şi golaveraj 2-12.
Faţă de ediţiile din Germania 1974 şi Argentina 1978, adjudecate de ţările gazdă, Spania a fost mult în umbra marilor puteri. Ibericii, bazaţi pe o echipă din care nu lipseaau Arconada, Camacho, Gordillo, Santilliana, Juanito ori Zamora au ieşit greu din grupă, graţie golaverajului superior Iugoslaviei. Au pierdut însă mai departe în faţa Germaniei, scor 1-2, şi au ratat şansa de a ajunge în semifinale.
27 este secunda în care s-a marcat cel mai rapid gol din istoria CM, autorul lui fiind englezul Bryan Robson, în Anglia – Franţa 3-1
Cu şeicul pe teren
Un moment bizar, din punct de vedere fotbalistic, s-a petrecut la meciul Franţa – Kuweit. La 3-1 pentru francezi, Giresse a punctat pentru 4-1, însă arabii au protestat vehemnent, susţinând că s-au oprit deoarece au auzit un fluier din tribune. Pe teren a intrat chiar Sheikh Fahid Al-Ahmad Al-Sabah, fratele şeicului şef din Kuweit şi preşedinte al Federaţiei. Acesta l-a convins pe arbitrul rus Miroslav Stupar să anuleze golul, fapt ce avea să-i atragă acestuia excluderea din activitatea internaţională. Franţa a învins cu 4-1, după ce Bossis a mai dat un gol şi FIFA l-a amendat cu 10.000 de dolari pe Al Sabah.
Rainea: ”Maradona protesta non-stop”
Nicolae Rainea a prins cel de-al treilea Mondial consecutiv şi la 49 de ani, cât avea atunci, era unul dintre cel mai bine cotaţi arbitri internaţionali. Nu degeaba arbitrase în 1980 finala Campionatului European. Rainea a avut două meciuri la centru, URSS – Scoţia 2-2 şi Italia – Argentina 2-1, la ultimul avertizându-l inclusiv pe Maradona. „Era un jucător foarte dificil, extrem de conflictual. Comenta întruna, şi la adversari şi la colegi şi la arbitru. Ce-i drept. În meciul acela, Gentile l-a căutat tot timpul la picioare. Iar Gentile era un fundaş foarte dur. I-am dat şi lui galben, dar n-a fost atât de brutal ca să-l elimin. Şi lui Rossi i-am dat, iar pe Maradona l-am sancţionat pentru proteste. Abia aşteptam să mai facă ceva ca să-i dau roşu. Pe mine nu m-a interesat niciodată numele fotbalistului, am vrut doar ca jocul să meargă bine”, a povestit Rainea. Temperamentul lui Maradona s-a văzut şi în partida cu Brazilia, când a fost eliminat pentru o talpă dură aplicată pe genunchiul unui adversar.
Schumacher l-a băgat în comă pe Battiston
Mondialul din Spania a avut două meciuri absolut memorabile. Italia – Brazilia 3-2 a primit titlul de cel mai frumos joc al turneului final, în vreme ce Franţa – Germania a fost cel mai dramatic.
Italienii scârţâiseră serios în grupă, dar s-au dezlănţuit ulterior. După prima fază au căzut în grupa pentru semifinale cu Argentina şi Brazilia. Au bătut Argentina cu 2-1, însă Brazilia a trecut de campioana mondială cu 3-1, astfel că totul urma să se decidă în meciul direct, europenii având nevoie de victorie pentru a merge mai departe. Cu Brazilia era însă greu de răzbătut, naţionala „cariocas” având în Zico, aşa –zisul „Pele alb”, iar în jurul numai super-valori: Socrates, Falcao, Cerezo, Junior, Eder, Dirceu. Cele două echipe îşi disputaseră bronzul în 1978, adjudecat de brazilieni.
Italia – Brazilia, meciul turneului
Nici Italia nu stătea rău la jucători, ba din contră. Enzo Bearzot dispunea de un lot fabulos, cu Scirea, Gentile, Collovati, Oriali, Conti, Antognoni, Graziani, Tardelli, Altobelli, Bettega, veteranul Dino Zoff (în 1982 avea 40 de ani), plus Paolo Rossi. Rossi era şi nu prea era o surpriză. Jucase şi la CM din 1978 unde dăduse 3 goluri, după care a fost implicat într-un scandal de meciuri trucate, Totonero, şi a încasat trei ani de suspendare. S-a declarat nevinovat, dar tot a stat doi ani pe tuşă, revenind pe gazon la finalul sezonului 1981-1982, când a prins câteva jocuri pentru Juventus, echipă care-l transferase de la Vicenza. În primele meciuri din Spania, Rossi a jucat slab şi presa deja îl înghesuia pe Bearzot pentru folosirea lui. A venit însă meciul cu Brazilia în care italianul a reuşit un hat-trick perfect, făcând inutile golurile lui Zico şi Falcao. Pentru Rossi au urmat alte două goluri cu Polonia şi unul cu Germania, iar la final titlul de golgheter şi de cel mai bun jucător al competiţiei. Rossi a „ars” însă destul de repede, lăsându-se de fotbal la 31 de ani, în 1987. A fost în lotul Italiei şi la CM 1986, dar n-a jucat niciun minut, fiind accidentat, astfel că cea mai mare realizare a lui rămâne turneul final din 1982. Şi evident, meciul cu Brazilia, echipă despre se spunea că mai bună decât cea din Mexico 1970, în care strălucise marele Pele.
Faultat cu sălbăticie
Al doilea mare meci al Mondialului spaniol a fost semifinala dintre Franţa şi Germania, disputată la Sevilla, pe stadionul „Sanchez Pizjuan”, unde Steaua a câştigat CCE în 1986. Franţa arătase un pic mai bine decât Germania, dar ambele aveau trupe cu jucători de excepţie. „Cocoşii” defilau cu Platini, Tigana, Giresse, Tresor, Bossis, Battiston, Amoros, Rocheteau, Genghini ori Six, iar Germania miza pe Schumacher, Stielike, Breitner, Kaltz, Forster, Littbarski, Magath, Fischer, Mattheus şi Rummenigge. Littbarski a deschis scorul pentru nemţi, Platini a egalat din penalty. Apoi a venit cea mai brutală fază din istoria Cupei Mondiale. Schumacher l-a lovit violent pe Battiston, care urmărea o minge, şi i-a provocat acestuia o comoţie cerebrală. Francezul a rămas inconştient pe gazon, iar colegii au crezut că a murit. „Nu mişca şi avea faţa vânătă”, a povestit Platini. Battiston şi-a revenit la spital, unde a descoperit că îi lipseau câţiva dinţi.
Culmea, arbitrul meciului, olandezul Corver, n-a dat nici măcar fault, darămite să-l elimine pe Schumacher. Franţa a acuzat şocul, dar şi-a revenit în prelungiri, unde a punctat de două ori prin Giresse şi Tresor (minutele 92 şi 98). Nemţii au revenit prin Rummenigge (102) şi Fischer (108) şi aşa s-a ajuns la penaltyuri. Acolo, Franţa a avut iar şansa victoriei, după ce Stielike a ratat, însă Rocheteau l-a imitat în a patra serie de executare. Finalmente au învins germanii, profitând de o nouă ratare, cea a lui Bossis. Scorul final a fost 8-7 pentru Germania, care a prins finala, contra Italiei.
Rossi a făcut diferenţa
Istoviţi de meciul sălbatic cu Franţa, nemţii au capotat în finală, Italia trecându-şi în palmares al treilea titlu mondial, după cele din 1934 şi 1938. Doar Brazilia mai reuşise asta, cu succesele din 1958, 1962 şi 1970, în vreme ce Germania a rămas doar cu isprăvile din 1954 şi 1974. Italia a bătut Germania cu 3-1, în finala de pe „Santiago Bernabeu”, prin golurile lui Rossi, Tardelli şi Altobelli, respectiv Breitner. Un 3-1 sec şi lipsit de prea mult spectacol, dar care a arătat că Italia poate răsturna oricând orice situaţie.
În finala mică, Polonia lui Lato şi Boniek a bătut a doua echipă a Franţei, „cocoşii” folosind rezervele, după experienţa dezamăgitoare din semifinala cu Germania.
Dino Zoff este cel mai bătrân campion mondial din istorie, având 40 de ani în 1982
Ceauşescu l-a interzis pe Boloni
România a ratat din nou calificarea la turneul final, bifând al treilea eşec consecutiv în îndeplinirea acestui obiectiv. „Tricolorii” au făcut parte dintr-o grupă cu Anglia, Elveţia, Ungaria şi Norvegia şi au început cu un egal, scor 1-1, disputa cu nordicii, de la Oslo. Apoi a urmat extraordinara victorie de la Bucureşti, 2-1 cu Anglia, prin golurile lui Marcel Răducanu şi Anghel Iordănescu. Naţionala antrenată de Valentin Stănescu era favorită la calificare, mai ales că a scos şi un 0-0, pe Wembley, meci în care Vasile Iordache a făcut minuni în poartă. A venit un 0-1, cu Ungaria, la Budapesta, apoi victoria, de acasă, cu Norvegia, la acelaşi scor.
Cu trei meciuri înaintea terminării campaniei, România vedea turneul final. Visul s-a năruit după ce am făcut 0-0, acasă, cu Ungaria, dar mai ales, după ce Elveţia ne-a bătut, la Bucureşti, cu 2-1, chiar dacă Balaci deschise scorul în minutul 58. Calificarea s-a pierdut, iar FRF a decis ca pentru ultimul meci din grupă, cel de la Berna, de echipă să se ocupe Mircea Lucescu, încă antrenor-jucător la Corvinul. Lucescu a schimbat din temelii echipa, aducându-i pe Rednic, Andone, Klein, Gabor şi Iorgulescu şi reuşind să obţină acordul Partidului Comunist de a miza din nou pe Boloni.
Familia Ceauşescu dăduse ordin ca acesta să nu joace în acele preliminarii, din cauza că România căzuse în aceeaşi grupă cu Ungaria, iar el era de etnie maghiară. Naţionala a fost lovită de această măsură, deoarece Boloni era unul dintre pilonii ei, având în 1980, când a început exilul său, 27 de ani şi 42 de selecţii la naţională. Loţi a lipsit de la lot în intervalul iunie 1980 – noiembrie 1981, timp în care România a jucat 13 meciuri. România a încheiat campania de calificare, cu un 0-0, la Berna, care a clasat-o pe locul trei în grupă, după Ungaria şi Anglia, calificate la turneul final.
Perioada turneului: 12 iunie – 11 iulie 1982
Echipe participante: Italia, RFG, Polonia, Franţa, Brazilia, Anglia, URSS, Austria, Irlanda de Nord, Belgia, Argentian, Spania, Algeria, Ungaria, Scoţia, Iugoslavia, Camerun, Honduras, Cehoslovacia, Peru, Kuweit, Chile, Noua Zeelandă, El Salvador (în ordinea clasării finale)
Finala mare: Italia – RFG 3-1
Finala mică: Polonia – Franţa 3-2
Meciuri: 52
Goluri: 146 (media 2,8 pe meci)
Asistenţă: 2.109.723 (media 40.571 pe meci)
Golgheter: Paolo Rossi (Italia) 6 goluri
Citeşte episoadele din istoria Cupei Mondiale