Uriaş ca fotbalist, spectaculos ca scriitor: autobiografia lui Pirlo se anunţă a fi un best-seller. Cele mai tari pasaje

Ajuns la 34 de ani, unul dintre cei mai mari mijlocaşi din istoria sportului-rege, a povestit în cartea sa, „Gândesc, deci joc“, despre cele mai importante momente din cariera sa şi a dezvăluit, în premieră, de ce a vrut să-şi ia adio de la fotbal, la doar 26 de ani.

Un play-maker autentic, un jucător cu o viziune fantastică, Andrea Pirlo are loc lângă marii mjilocaşi din istoria  fotbalului, precum Zidane, Iniesta sau Figo. Cu toate acestea, senzaţia generală e că internaţionalul italian n-a stălucit pe cât ar fi meritat pe scena mondială, cel puţin la nivel de cluburi. Asta deoarece n-a jucat decât în ţara sa, la Brescia, Inter, Reggina, Milan şi Juventus, la ultima formaţie fiind legitimat din 2011.

Chiar şi Pirlo admite că şi-ar fi dorit să părăsească, la un moment dat, fotbalul italian, însă de fiecare dată, mutarea a căzut dintr-un motiv sau altul. 

Berlusconi a fost ca Ceauşescu pentru el

Dacă înainte de Revoluţia din 1989, mulţi fotbalişti români au ratat şansa de a evolua în străinătate din cauza faptului că Nicolae Ceauşescu n-a aprobat plecările lor din ţară, pentru Pirlo, rolul lui Ceauşescu a fost jucat de patronul celor de la Milan, Silvio Berlusconi.

„Carlo Ancelotti abia fusese instalat pe banca lui Chelsea, iar eu aveam deja un acord cu formaţia engleză. Pentru mine, Carlo e ca un tată, un profesor, acel gen de om care ştie mereu cum să te facă să te distrezi. Sub comanda lui am petrecut cei mai buni ani din cariera mea şi acesta era şi motivul pentru care acceptasem transferul la Londra. Dar Berlusconi a scos o foaie de hârtie pe care era încercuit numele lui Huntelaar şi mi-a spus că Milan îl pierduse. «Nu ne poţi face asta, la dracu', Andrea, tu eşti simbolul Milanului, l-am vândut deja pe Kaka şi nu poţi abandona corabia pentru că ar fi o lovitură teribilă pentru imaginea noastră“, un pasaj din autobiografia lui Pirlo, publicat de gsp.ro.

Cum a ratat plecarea la Real

Ratarea transferului la Chelsea a fost urmată, în 2006, de o altă şansă irosită: Real Madrid. „Abia câştigaserăm Campionatul Mondial şi eram cum nu se poate mai fericit. Lumea mă oprea pe stradă şi mă felicita. Aşa cum erau lucrurile în acel moment, eu aparţineam de Real Madrid, nu Milanului. În mintea mea, eram jucătorul Madridului, cu inima şi sufletul eram acolo. Aveam un contract de cinci ani, care mă aştepta să-l semnez, iar salariul era fabulos!

Antrenorul de atunci al Realului, Fabio Capello, m-a sunat. Apoi m-a sunat şi Franco Baldini, directorul secţiei de fotbal. Toată lumea voia să discute cu mine. Eu vorbisem cu impresarul meu, Tullio Tinti, să afle ce spune Milanul despre interesul spaniolilor. Mă trezeam adesea cu gândurile rătăcind pe Santiago Bernabeu, Templul. O arenă care băga frica în adversari. 

Totul a picat, Galliani (n.r. – vicepreşedintele Milanului) s-a opus transferului: «Andrea, prietene, nu pleci nicăieri! Nu pleci pentru că vei semna asta. E un contract pe cinci ani, iar la salariu am lăsat necompletat ca să scrii tu orice sumă doreşti». Eu nu mă puteam gândi la altceva decât la Madrid. Gândeam în spaniolă, visam în spaniolă. Imaginaţia mea mă ducea departe, zburam către Madrid şi aterizam undeva între Plaza Mayor şi Puerta del Sol.

Mare păcat că nu s-a făcut transferul. Aş fi semnat într-o secundă. Era un club cu mai multă strălucire decât Milan, perspective mai bune, mai atrăgător etc. Băgau spaima în adversari, indiferent cine erau aceştia. Cu toate acestea, la finalul sezonului am avut consolarea că am câştigat Liga Campionilor cu Milan“, e alt capitol din autobiografia lui Pirlo.

Guardiola l-a fermecat

Când se afla pe banca „extratereştrilor“, Josep Guardiola a încercat să-l ia pe Pirlo la Barcelona. Mijlocaşul a avut şi o întâlnire cu tehnicianul de atunci al catalanilor în care a fost, pur şi simplu, fermecat de discursul lui Pep.

„A început să-mi vorbească despre Barcelona, îmi spunea că e ceva aparte, o maşinărie perfectă care, practic, s-a autoinventat. «Avem nevoie de tine aici, Andrea!», mi-a spus Guardiola. Nu e genul care să se ascundă după degete. Ca jucător, treaba lui Pep era să conducă jocul, ca manager a învăţat să atace, mereu într-un stil impecabil. «Suntem deja foarte puternici, chiar nu aş putea cere mai mult, dar tu ai fi cireaşa de pe tort. Căutăm un mijlocaş ca Xavi, Iniesta sau Busquets, iar acel mijlocaş eşti tu. Ai toate calităţile să joci la Barcelona, una în mod special: eşti un fotbalist de talie mondială!» Am tăcut mare parte din acea jumătate de oră, cât a durat întâlnirea, şi l-am lăsat pe el să vorbească. L-am ascultat şi am aprobat din gesturi în majoritatea timpului. Eram atât de surprins de discuţia asta încât reflexele mele încetiniseră. Eram mai mult uluit decât entuziasmat: zdruncinat de situaţia în care mă aflam, dar într-un fel pozitiv.

«Ştii, Andrea? Am vrut să vorbim pentru că aşa procedăm noi aici. Nu pierdem timpul. Vrem să te transferăm chiar acum şi am vorbit deja cu Milan. Ei au spus nu, dar nu renunţăm: noi suntem Barcelona. Suntem obişnuiţi să auzim astfel de răspunsuri, dar, în final, lucrurile se schimbă, de cel mai multe ori. Vom încerca să vorbim din nou cu Milan. Între timp, începe şi tu să vorbeşti cu ei».

Nimeni nu vorbise cu mine până atunci despre această ofertă. Fără să ştiu, eram subiectul unor negocieri dure pe marea piaţă a transferurilor. La vremea aceea, Barcelona era cea mai bună echipă din lume, ce mai era de spus? Nu se mai văzuse de multă vreme un fotbal ca cel jucat de Barcelona, acele schimburi de pase din prima şi abilitatea aproape nebună de a păstra posesia. Filozofia lor era simplă: mingea e a noastră şi trebuie să o păstrăm, asta plus o înţelegere din priviri între jucători şi o mişcare impresionantă pe teren, totul părea condus de Însuşi Dumnezeu. Un ceas Rolex cu baterii Swatch. Extrem de rafinat, extrem de rezistent. 

Tratativele au continuat o perioadă, dar Milanul nu a cedat, în cele din urmă. Pe vremea aceea, eram considerat bun pentru Milan, aşa că au vrut să mă păstreze, nefiind interesaţi să negocieze. Au existat discuţii scurte, dar nimic clar“, e un alt capitol publicat de gsp.ro.

Distrus după finala pierdută cu Liverpool

Andrea Pirlo va împlini 35 de ani la 19 mai şi, în continuare, e „creierul“ celor de la Juventus şi liderul naţionalei Italiei. Totuşi, el a luat în calcul o retragere prematură din fotbal, la doar 26 de ani, după ce Milan a pierdut, la Istanbul, finala Ligii Campionilor, în sezonul 2004-2005.

A fost un meci fabulos cu Liverpool, în ultimul act al competiţiei. La pauză, milanezii au condus cu 3-0, dar la finalul timpului regulamentar, tabela de marcaj arăta 3-3! Italienii au avut cele mai mari ocazii şi în cele două reprize de prelungiri, însă au pierdut după executarea loviturilor de departajare.

„Acel meci a fost o sinucidere colectivă din partea noastră. După finala de la Istanbul, m-am gândit serios să mă las de fotbal pentru că mi se părea că nimic nu mai are sens, nu mă mai simţeam fotbalist, nici măcar om nu mă mai simţeam. Nu aveam curaj nici măcar să mă uit în oglindă. După meciul ăla, am inventat chiar o nouă boală cu multiple simptome, denumită şi «sindromul Istanbul». Nici până în ziua de astăzi nu ştiu prea bine ce s-a întâmplat în seara aia“, şi-a amintit Pirlo.