Secretele vieţii de sportiv a lui Sergiu Nicolaescu. De ce n-a putut să fie legitimat la Steaua sau Dinamo
0Ca mulţi alţi slujitori ai artei, Sergiu Nicolaescu (1930 – 2013), unul dintre cei mai mari actori şi regizori pe care i-a dat Românie a fost şi un prieten al sportului.
A practicat atletismul, boxul şi rugby-ul, de ultimul fiind chiar legat sufleteşte. Sergiu Nicolaescu a început să practice acest sport la 18 ani, la Electrica Bucureşti, iar ulterior a fost legitimat şi la Sportul Studenţesc şi Metalul. “Perioada respectivă a avut o poezie deosebită. Cei care jucam rugby eram o lume, una destul de specială. O lume în care m-am simţit foarte bine fiindcă era o combinaţie între generaţia care jucase înainte de raăboi, a lui Ascanio Damian, arhitect renumit, şi una noua, Cantuniari, Radu Veluda, de foşti boieri. Era un sport în care foştii boieri au avut loc. Şi eu făceam parte din aceeaşi categorie de burghezi. Era un sport în care clasele sociale deja eliminate din societate aveau urme. Şi aceste urme s-au dus până târziu, chiar după ce au apărut cluburile Steaua şi Dinamo. Acesta a fost motivul pentru care nu m-am legitimat la aceste cluburi, deşi ele m-ar fi luat. Şi eu m-aş fi dus, condiţiile fiind mult mai bune acolo. Nu puteam din cauza dosarului. Cat timp am fost student nu s-a ştiut că fac parte dintr-o familie burgheză că tatăl meu era arestat. Plecasem din Timişoara. Mi se pierduse urma. Toţi îmi spuneau Florin Marinaru’ pe vremea aceea”, povestea regizorul într-un interviu acordat în anul 1999 şi publicat pe site-ul Federaţiei Române de Rugby.
“Pe vremea când jucam rugby, după meci, adversari fiind, veneam în Piaţa Victoriei, la o cârciumă care aparţinea tatălui lui Ion Popescu-Gopo. La Popescu îi spunea. Acum nu mai există. Noi veneam pe jos, de la Tineretului, acolo unde ne luptam, aş spune că aproape ne băteam, în fiecare duminică. Încă sub aspectul de duşmănie unul pe altul, veneam cu iubitele noastre în această cârciumă. Şi acolo uitam totul. În timpul săptămânii, eram cei mai buni prieteni, indiferent de echipa din care faceam parte. Când venea duminica, iar deveneam duşmani. Tu îl opreşti pe asta, tu îl ţii pe ala. Ne omoram, ne luam la pumni, iar apoi ne împrieteneam la un pahar de bere”.
“Erau vremuri foarte grele. Ne era foame. Îmi aduc aminte că, ieşind de la un antrenament de pe stadionul Tineretului, acolo unde era lumea noastră, m-am dus cu iubita mea, o nemţoaică blondă, Evelinne Bunger, şi am cumparat prima pâine albă. Am luat unt, ne-am aşezat pe o bancă, între Arcul de Triumf şi Casa Scânteii, şi l-am mâncat pe pâine. Asta a fost un eveniment rămas în amintirea mea”, a concluzionat Nicolaescu.