Mariana Bitang, antrenoare de gimnastică: „Am renunţat la gimnastică din cauza hepatitei“

Cunoscuta antrenoare de gimnastică Mariana Bitang (52 de ani) a dezvăluit pentru „Weekend Adevărul“ motivul pentru care, la vârsta de 12 ani, a fost nevoită să renunţe să practice sport de performanţă

Un interviu cu Mariana Bitang reprezintă un tur de forţă pentru un jurnalist. Fizic vorbind. Cum ea este mereu pe fugă, implicată până peste cap în proiectul „Ţară, Ţară vrem campioane!“, nu ai multe şanse să o prinzi liberă şi să poată sta la taclale zeci de minute. Aşa că nu ai ce face şi începi să intri în ritmul celei supranumite „Doamna de fier“ a gimnasticii româneşti. Alergi prin Capitală şi, în funcţie de „ferestrele“ pe care le are, discuţi zece, cincisprezece minute, la biroul ei sau în maşină în drum spre o întâlnire, ori omori bateria telefonului mobil atunci când e plecată în ţară pentru a selecţiona viitoarele campioane ale României. „În ultimele luni am văzut 12.000 de micuţe care doresc să ajungă gimnaste de performanţă. Am selectat 200 de fetiţe pe care le-am repartizat în cele şase centre regionale de pregătire“, a explicat la prima discuţie Mariana Bitang, ca un fel de scuză a lipsei de timp din programul ei. Şi cine nu ar înţelege o astfel de situaţie? În fond, între timpul acordat pentru a descoperi o viitoare campioană olimpică şi acordarea unui interviu, noi ce am alege? Uşor, uşor, am reuşit, însă, să deschidem cutia cu amintiri a celei mai titrate antrenoare din istoria gimnasticii mondiale şi să aflăm lucruri inedite din viaţa ei. Am descoperit astfel că în spatele marilor succese obţinute ca antrenoare se află povestea tristă a unei fetiţe de 12 ani, care a fost nevoită să renunţe la gimnastică din cauza hepatitei.

„Weekend Adevărul“: Au trecut aproape 30 de ani de când aţi ieşit pe poarta Institutului de Educaţie Fizică şi Sport (IEFS) şi aţi devenit antrenoare. Credeaţi, atunci, că veţi deveni cea mai de succes antrenoare din lume?

Are în palmares peste 150 de medalii la competiţiile internaţionale

n Numele: Mariana Bitang

n Data şi locul naşterii:  
3 august 1962, Râmnicu Sărat, judeţul Buzău

n Starea civilă:

Este căsătorită, din 2008, cu antrenorul de gimnastică Octavian Bellu. Are un copil.

n Studiile şi cariera:

n A studiat la Academia de Educaţie Fizică şi Sport (1981-1985).

n După absolvirea facultăţii, a lucrat ca profesor-antrenor de gimnastică la Clubul Sportiv Deva (1985-1992).

n În calitatea de antrenor al lotului olimpic feminin de gimnastică a câştigat peste 150 de medalii olimpice, mondiale şi europene. Între anii 2006 şi 2012 a ocupat funcţia de consilier prezidenţial pe probleme de sport.

n Locuieşte în:  Bucureşti

Mariana Bitang: Cred că fiecare absolvent are ambiţia să performeze în domeniul său de activitate. Altfel, de ce ar mai alege să se facă antrenor? Eram plină de ambiţie şi de dorinţa de a face performanţă în gimnastică. Nu era deloc uşor, dacă ne gândim că acest sport era o emblemă a României, se făcea performanţă, iar standardul era unul extrem de înalt. Am considerat însă că nimic nu trebuie să fie prea greu pentru a-mi atinge obiectivele. Cu enorm de multă muncă, disciplină, rigoare, răbdare şi perseverenţă am reuşit să fac performanţă. Meseria de antrenoare a fost pentru mine o provocare la care am încercat să răspund cât mai bine.

Când aţi descoperit dragostea pentru gimnastică?

Lucrurile de acest gen le descoperi în copilărie. Pasiunea pentru un anumit sport şi dorinţa de a-l practica apar la vârste fragede. Pe mine gimnastica m-a „lovit“ prin clasa a doua.

Părinţii v-au încurajat să mergeţi pe acest drum? Sau îşi doreau altceva de la fiica lor?

(Zâmbeşte) Da, mai bine zis, au acceptat să-mi consum energia într-un cadru organizat. Nu că aş fi jucat toată ziua şotronul pe stradă, dar pe vremea aceea părinţii încă mai erau interesaţi ca micuţii lor să meargă să facă sport. Din păcate, acum, acest interes a scăzut enorm...

Cum era copilul sau adolescenta Mariana Bitang?

Eram disciplinată, organizată, dar, uneori, şi foarte încăpăţânată.

Nu v-aţi schimbat prea mult, aş glumi...

Se poate spune şi asta...

Colegă cu Nadia

Unde aţi început să practicaţi gimnastica?

La Oneşti. Eu m-am născut la Râmnicu Sărat, dar părinţii s-au mutat cu serviciul la Oneşti, aşa că am ajuns legitimată la Clubul Sportiv din localitate. Erau acolo sute de fetiţe care visau să devină campioane.

Din câte ştiu, aţi fost colegă şi cu Nadia Comăneci…

Da, amândouă am fost legitimate la Oneşti. Nadia era la o altă grupă, fiind cu un an mai mare ca mine, programul nostru era destul de diferit, nu ne intersectam prea mult.

De ce gimnasta Mariana Bitang nu a ajuns să facă mare performanţă?

Explicaţia este una simplă, însă tristă pentru un copil care îşi doreşte enorm să facă sport de performanţă: m-am îmbolnăvit. Pe la 12 ani am avut hepatită, iar la acel moment doctorul le-a recomandat părinţilor că ar fi bine să nu mai continui sportul de performanţă. Era o cutumă în domeniul medical şi în sport la vremea aceea, ca tinerii care au avut hepatită să fie sfătuiţi să renunţe la activitate. Un efort fizic prea mare ar fi putut să agraveze situaţia sănătăţii mele, aşa că am fost nevoită să pun capăt carierei sportive şi să renunţ la visul de a deveni campioană mondială sau olimpică…

A contat acest lucru în dorinţa de a performa mai târziu ca antrenoare?

Cred că, în subconştientul meu, a contat acest eveniment neplăcut. Nu am
luat atunci vreo decizie, eram prea mică, însă recunosc că odată cu trecerea timpului a crescut în mine dorinţa de a performa ca antrenor în sportul pe care îl iubesc şi pe care nu am putut să-l practic. În mod natural a venit apoi alegerea să urmez Institutul de Educaţie Fizică şi Sport şi să devin antrenoare de gimnastică.

Meseria de antrenoare a fost o provocare la care am încercat să răspund cât mai bine.

„Vrei performanţă? Scoate-ţi din cap expresia «nu pot»“

Primul loc de muncă a fost la Clubul Sportiv Deva. Cum a fost impactul cu micile gimnaste?

Am fost bucuroasă când am văzut că am fost repartizată la CSŞ Cetate Deva. Era unul dintre cele mai importante centre ale gimnasticii româneşti, un loc propice performanţei. Condiţiile erau unele foarte bune pentru acele vremuri. Pot spune că am avut şansă să ajung direct acolo, însă, uneori, pentru a realiza lucruri importante în viaţă, ai nevoie şi de puţin noroc. Cum am sosit la Deva am intrat în pâine, am preluat clasa I. Din sportivele pe care le-am crescut de la 6 ani, am avut satisfacţia să văd câteva pe cea mai înaltă treaptă a podiumului mondial.

Vă aduceţi aminte câteva dintre micuţele alături de care aţi pornit în marea aventură a antrenoratului şi care au avut performanţe notabile?

Cum să nu... Nadia Haţegan, multiplă campioană mondială în 1994 şi 1995, şi Andreea Cacovean, campioană în 1995...

Le-aţi avut din 1992 ca eleve şi la lotul naţional...

Da, m-am reîntâlnit cu ele şi ne-am bucurat împreună de rezultatele obţinute.

Cum e să trăieşti alături de nişte fetiţe care în afara programelor de antrenament au nevoie şi de multe alte lucruri? Cât eraţi antrenoare, cât eraţi mamă sau eraţi doctor pentru ele?

Mi-am dat seama imediat că, dacă vrei să ai rezultate, activitatea ta ca antrenor nu se termină la ieşirea din sala de sport. Viaţa te obligă să înveţi continuu, să te adaptezi la ceea ce ai la dispoziţie. Nu întotdeauna ai alături medic, psiholog... astfel, eşti pus în situaţia de a rezolva urgent diverse probleme ce apar în sală sau în cantonament. E greu să fii antrenor de gimnastică feminină. La început, copiii sunt foarte mici, trebuie ajutaţi să depăşească şocul despărţirii de părinţi. Fetiţele pe care le antrenezi fac parte, zi de zi, din viaţa ta, devin practic familia ta, aşa că nu poţi să le întorci spatele după antrenament şi să le laşi să se descurce singure. Ulterior, trebuie să le faci să conştientizeze că acel efort continuu este strict necesar pentru obţinerea performanţei. Apoi, la vârsta adolescenţei, apar alt gen de probleme... alte tentaţii, altă atitudine, altă reacţie faţă de antrenor şi antrenament, şi de fiecare dată trebuie să găseşti „butonul“ pe care să apeşi astfel încât lucrurile să meargă mai departe. În concluzie, dacă vrei performanţă în gimnastica feminină trebuie să fii înţelegător ca un părinte şi exigent ca un dascăl. Iar balanţa asta e cel mai greu de ţinut în echilibru.

Cât de adevărate erau poveştile legate de severitatea cu care erau tratate gimnastele, atât la loturile mici, cât şi la lotul naţional?

Dacă „severitatea“ înseamnă disciplină, atunci nu doresc să comentez prea mult acest aspect. Vreau, totuşi, să subliniez că, nu cu mulţi ani în urmă, erau destui jurnalişti care susţineau că gimnastica de performanţă este apanajul ţărilor comuniste sau al celor care au avut un astfel de sistem, lăsând să se subînţeleagă ideea că s-ar folosi metode mai puţin ortodoxe în educarea sportivilor. Opinii de genul acesta sunt contrazise de realitate: de câţiva ani ne uităm la gimnastele Statelor Unite ale Americii care domină gimnastica feminină la nivel mondial. Nu cred că opinia publică de peste Ocean nu ar sancţiona dacă ar exista derapaje în antrenarea acestor fete. Din păcate, pentru cei care susţin teorii bizare, gen „severitate excesivă“, explicaţia pentru performanţă, atât în SUA, cât şi în altă ţară, are o singură reţetă: disciplină, sacrificii, muncă şi talent. Activitatea de performanţă este cvasi-voluntară!

 De ce anume are nevoie o copilă pentru a ajunge o mare campioană?

Ca să faci performanţă, în orice domeniu, îţi trebuie talent. Talentul îţi dă garanţia că vei reuşi cu mai multă uşurinţă. Dacă talent este prea mult spus, atunci câteva calităţi fizice şi psihice de bază sunt absolut necesare pentru a ajunge la performanţă. Pentru gimnastică, a avea forţă, detentă, mobilitate, orientare în spaţiu, ambiţie, putere de muncă, determinare sunt câteva dintre calităţile pe care copiii trebuie să le aibă pentru a avea rezultate. Vrei performanţă? Scoate-ţi din cap expresia „nu pot“. Trebuie să poţi să-ţi depăşeşti limitele, să poţi să învingi oboseala, să poţi să te autodisciplinezi şi
mulţi alţi „să poţi“.

Aţi avut eleve care au făcut performanţe deşi, iniţial, nu şi-au dorit să practice gimnastica?

Da, au fost şi gimnaste tentate să renunţe din diverse considerente la un moment dat, dar şansa a făcut ca ele să continue şi să obţină performanţe. După astfel de momente, satisfacţia, ca antrenor, este cu mult mai mare. Te simţi împlinit când un sportiv vine şi îţi spune: „Mulţumesc că aţi tras de mine şi nu m-aţi lăsat să renunţ, altfel n-aş mai fi ajuns niciodată campioană mondială“.

Un exemplu?

Nu cred că numele sunt importante. Gândiţi-vă, multe dintre ele erau nişte copile, deciziile le-au luat cu lacrimi în ochi din te miri ce motive...

„E dramatic! Nu se mai face sport în şcoli“

„Weekend Adevărul“: Fiecare Olimpiadă la care aţi participat ca antrenoare a lotului olimpic are povestea ei. Să le luăm pe rând. Prima dumneavoastră participare, Atlanta 1996. Cel mai greu moment?

Mariana Bitang: Cu doar câteva zile înainte de plecarea lotului olimpic, Gina Gogean a suferit o operaţie de apendicită. A fost un moment delicat, Gina fiind gimnasta noastră cea mai în formă. A tras enorm de ea, fizic şi psihic. A luat argintul la individual compus, o reuşită extraordinară în condiţiile date, plus alte trei medalii de bronz.

Se putea mai mult?

În mod sigur. Cred că, dacă nu ar fi avut acele probleme medicale, lua cel puţin un aur. La acea olimpiadă am reuşit să dăm o campioană olimpică, prin Simona Amânar la sărituri, însă, repet, cu o Gina fără problemele medicale pe care le-a avut, rezultatele erau altele. Per total au fost opt medalii…

Sydney 2000 va rămâne în istorie cu cea mai tristă poveste pe care o poate trăi o gimnastă. Andreea Răducan pierde aurul la individual compus din cauza unui… Nurofen…

Aşa este. Ar fi putut să fie cea mai frumoasă olimpiadă, dar s-a transformat într-o dramă pentru un copil care nu a avut nicio vină. Andreea rămâne în inimile noastre şi ale românilor, sper, campioana absolută a acelei olimpiade… A fost un moment extraordinar să vedem pe podium la concursul de individual compus doar fetele noastre, Andreea Răducan, Simona Amânar şi Maria Olaru… Ce s-a întâmplat după părea o poveste de coşmar. S-a vorbit mult pe acest incident, din păcate, statisticile nu o să prezinte nicăieri că o mare campioană nu s-a putut bucura de rodul muncii ei din cauza unei pastile banale, pe care a luat-o ca să scape de răceală... dar asta e viaţa!

A urmat o nouă medalie de aur, pe echipe, la Atena, în 2004. A fost mai greu decât la Sydney?

Toate rezultatele au fost obţinute cu multă trudă. La Atena am fost daţi peste cap de accidentarea Oanei Ban la gleznă. Cred că, atât la individual compus, cât şi la sol, Oana putea obţine o medalie. Din păcate pentru ea şi pentru noi a fost nevoită să abandoneze competiţia. Per total, a fost o olimpiadă foarte bună, cu patru medalii de aur, un argint şi un bronz. Cătălina Ponor a fost lidera echipei noastre cu două medalii de aur: bârnă şi sol…

A fost bună sau nu mutarea în 2004 a lotului olimpic de la Deva la Bucureşti?

La momentul respectiv a fost NECESARĂ! Ne luase foc căminul de la Deva, era anul Olimpiadei de la Atena şi noi nu aveam unde să stăm cu lotul. Din acest motiv am improvizat o pregătire cu cantonamente şi la Constanţa, şi la Bucureşti... apoi am rămas aici. Bucureştiul prezintă alte tentaţii decât un oraş de provincie... dar fiecare locaţie are avantajele şi dezavantajele ei.

Şi am ajuns la ultima olimpiadă în calitate de antrenoare, Londra...

Da. Aici am avut călcâiul Larisei Iordache. Era cea mai promiţătoare gimnastă din noua generaţie, campioană europeană, o copilă extrem de talentată. Accidentarea ei a fost greu de înlocuit. Avea execuţii foarte bune la sol şi bârnă, unde era medaliată la Europenele din acelaşi an. Valoarea echipei a scăzut, dar, cu toate acestea, am reuşit să luăm bronzul, baza fiind tot „veteranele“ Cătălina Ponor şi Sandra Izbaşa. De altfel, cele două mari sportive au dus greul, Sandra devenind campioană olimpică la sărituri, iar Cătălina a luat argintul la sol.

„Nu avem o strategie de dezvoltare“

Experienţa acumulată, atât ca antrenoare, cât şi ca fost consilier prezidenţial, vă dă dreptul să faceţi o analiză a sportului românesc în general şi a gimnasticii în special. Ce credeţi că ne lipseşte pentru a redeveni o forţă şi a conta în sportul mondial? Să fie şi altceva în afara banilor? Avem o problemă de selecţie a sportivilor?

Ne lipsesc multe pentru a avea un sport de performanţă, nu neapărat numai banii. În primul rând, avem nevoie de o strategie coerentă şi unitară pentru tot sportul românesc. Eu cred că ar trebui să începem cu baza. E dramatic! Nu se mai face sport în şcoli. Copiii găsesc tot felul de motivaţii să nu mai vină la orele de educaţie fizică. Mai rău, în acest demers, ei sunt sprijiniţi, uneori, de către părinţi sau chiar de către profesori, care cred că e mai bine să facă altceva în timpul programului şcolar decât să alerge, să joace handbal, fotbal sau să facă mişcare în general. Sunt din ce în ce mai puţine Cluburi Sportive Şcolare, de unde, în trecut, se făcea selecţia copiilor care puteau deveni sportivi de performanţă. Antrenorii de valoare au dispărut, din cauza lipsei banilor sau din cauză că instituţiile de învăţământ superior nu mai pun bază pe pregătirea de specia-
litate. Mai mult, mulţi dintre cei care mai încercau să facă ceva au preferat să plece să lucreze în străinătate.

Antrenorii de valoare au dispărut, din cauza lipsei banilor sau din cauză că instituţiile de învăţământ superior nu mai pun bază pe pregătirea de specialitate.

La un moment dat aţi acuzat lipsa unor medici de specialitate în preajma lotului de gimnastică...

Da. E o altă mare problemă a sportului românesc. Nu avem medici specializaţi în medicină sportivă. Nu e normal ca la loturile naţionale să nu existe asistenţă medicală de specialitate, care să asigure un tratament eficient sportivilor, atunci când apar probleme, în special accidentări. De asemenea, avem o permanentă subfinanţare a sportului şi a întregii infrastructuri care ţine de această activitate. Nu avem suficiente săli de sport, iarna fiind un adevărat chin pentru practicarea sportului de masă, dar nici la loturile reprezentative situaţia nu este mai bună. Sunt multe lipsuri, din păcate, am putea vorbi ore întregi pe această temă...

„În câteva luni am văzut 12.000 de fetiţe care vor să fie campioane“

Cum decurge o zi din viaţa cuplului Bellu-Bitang?

Depinde de zi. Totuşi, gimnastica este subiectul central. În ultima vreme, eu îmi petrec extrem de mult timp la birou sau prin deplasări prin ţară. După ce am plecat de la lotul olimpic, am început să derulăm cu ajutorul OMV Petrom un proiect naţio-nal de selecţie intitulat „Ţară, Ţară, vrem campioane!“. Este o activitate care ne ocupă mai tot timpul. Alături de mari gimnaste ale României am plecat într-un turneu prin ţară pentru a căuta tinere talente care pot deveni campioanele de mâine. În câteva luni am văzut 12.000 de fetiţe care vor să fie campioane. Am selecţionat 200 care urmează să fie repartizate să lucreze în cele şase centre regionale de pregătire: Deva, Oneşti, Timişoara, Constanţa şi Dinamo şi Steaua, din Bucureşti. Ne dorim să creştem o generaţie puternică de gimnaste, bine pregătită tehnic şi psihic, astfel încât să creăm premisele continuării istoriei de succes a gimnasticii româneşti.

Ce vă place să faceţi în timpul liber?

La un antrenor, noţiunea de timp liber nu prea există. Când mă relaxez, îmi place să citesc, să mă uit la filme... nu am un şablon, în sensul că citesc un anume gen de cărţi sau mă uit doar la filme cu o tematică anume. Fac alegerile acestea în funcţie de starea de spirit pe care o am la momentul respectiv. 

Apropo, cât de mult sunteţi atrasă de shopping? Pe ce vă place să cheltuiţi banii? Haine? Cosmetice? Bijuterii?

Nu îmi place să pierd timp prea mult la cumpărături. Mare noroc că s-a inventat shoppingul online. Intru pe site-uri şi îmi cumpăr rapid lucrurile de care am nevoie. La haine, am trecut de faza cantităţii... sunt atentă mai mult la calitatea produselor.

Care este cel mai extravagant lucru pe care l-aţi primit cadou? Dar pe care l-aţi făcut cadou?

Flori aruncate dintr-un avion de ziua mea! Am făcut multe cadouri, multe surprize la viaţa mea, dar n-aş putea spune că se încadrează vreunul la capitolul „extravagant“.

Ce relaţie aveţi cu fiul dumneavoastră? Aţi fost exigentă cu el sau acasă nu mai sunteţi „Doamna de fier“?

Este o relaţie extrem de firească. Am încercat pe cât posibil să-l educ în spiritul marii performanţe, muncă, respect, corectitudine, ca orice părinte care a trăit şi el pe baza acestor reguli... dar credeţi că aceste principii mai sunt valabile în ziua de azi?

Cu foarte multe dintre sportivele pe care le-aţi antrenat aveţi acum relaţii foarte strânse. Ce discutaţi cu ele, sper că nu despre gimnastică?

Îmi place să cred că am rămas apropiate. După ani de muncă şi trăit împreună, prin cantonamente sau competiţii, legăturile nu se uită aşa uşor. Multe dintre fetele pe care le-am antrenat au devenit la rândul lor antrenoare şi am păstrat legatura. Îmi cer sfatul referitor la activitatea lor profesională, dar avem şi discuţii legate de viaţa de zi cu zi...