CTP despre dezvăluirile fostei gimnaste Maria Olaru, cu privire la bătăile încasate: „Adevăruri nesincere!“

Dezvăluirile Mariei Olaru cu privire la bătăile încasate în cariera de gimnastă au stârnit vâlvă în uiltimele zile.

Cristian Tudor Popescu a comentat şi el afirmaţiile Mariei Olaru, sub titlul "Adevăruri mincinoase!", pe republica.ro.

"Preţul aurului” poartă subtitlul „Sinceritatea incomodă”. Or, amintirile dnei Olaru nu sunt, în opinia subsemnatului, nici incomode, nici sincere.

Dezvăluirile ar fi fost incomode dacă erau făcute pe vremea când Maria Olaru era o gimnastă adolescentă, nu acum. Asta se întâmpla după căderea regimului comunist, în anii `90, prin urmare, Maria îi putea spune mamei ei, putea să reclame la Protecţia Copilului, la Poliţie, să se adreseze presei pentru relele tratamente la care erau supuse ea şi colegele.

Dar Maria nu a reacţionat în niciun fel, a tăcut mâlc ani de zile, a devenit, sub tratamentele „inumane”, campioană olimpică şi mondială. Între paranteze fie spus, presa repetă acum în neştire „campioană mondială absolută”, umflând semnificaţia. A fost campioană mondială la individual compus şi pe echipe, ceea ce nu are de-a face cu absolutul: Maria Olaru nu a obţinut vreo notă de 10 şi nu a câştigat niciodată o medalie de aur olimpică sau mondială la individual, pe unul dintre cele 4 aparate, bârnă, sărituri, paralele, sol – în tenis asta înseamnă să fii, pe o perioadă scurtă de timp, nr. 1 mondial, fără să fi câştigat vreunul dintre cele 4 Grand Slam-uri (de ex. Caroline Wozniacki sau Jelena Janković).

Ceea ce nu înseamnă că Maria Olaru nu e o sportivă de clasă înaltă. Dânsa a beneficiat de aceste rezultate, a fost recompensată şi decorată, şi-a construit o carieră pe baza lor.

Şi vine acum dna Olaru să „rupă tăcerea”. De ce? Nu am decât o singură explicaţie: ca să facă vâlvă aducătoare de vânzări pentru carte. Ca să-şi mai exploateze încă o dată viaţa sportivă şi personală. Povestind, între altele, despre tatăl ei care s-a sinucis... ceea ce este cât se poate de comod, nu incomod.

E, fireşte, liberă s-o facă şi să-şi aibă cititorii şi admiratorii ei. Eu nu mă voi număra printre aceştia, din pricina cuvântului „sinceritate” pus pe copertă. Căci a spune un adevăr nu se confundă cu a fi sincer, dacă adevărul acela nu e spus la timpul lui.

Iar în scris, ca şi în viaţă, nu e obligatoriu să fii sincer, dar e obligatoriu să nu pretinzi că eşti sincer.