Andreea Răducan, la 15 ani după ce a rămas fără medalia de aur: „Am întors acel eveniment în favoarea mea”

La a 27-a ediţie a Jocurilor Olimpice, care s-a desfăşurat la Sydney, în Australia, în perioada 15 septembrie – 1 octombrie 2000, România a ocupat poziţia a 11-a, cu 11 medalii de aur, 6 de argint şi 9 de bronz. O performanţă remarcabilă, la care gimnastica a contribuit din plin.

La 21 septembrie 2000, podiumul olimpic de la concursul de individual compus a fost acoperit de tricolor. Andreea Răducan a obţinut medalia de aur şi titlul de campioană olimpică absolută, Simona Amânar, medalia de argint, în timp ce Maria Olaru a cucerit medalia de bronz. Triumful legendar al României la gimnastică a fost şters din cărţile de istorie de o decizie oficială, dar imaginea le-a rămas întipărită în minte tuturor iubitorilor sportului din România şi din lumea întreagă. Comitetul Executiv al Comitetului Internaţional Olimpic a decis, la propunerea comisiei medicale a forului, retragerea medaliei câştigate de Andreea în concursul individual compus, deoarece sportiva a fost depistată pozitiv la un control antidoping. Gimnasta a fost testată pozitiv pentru pseudoefedrină, substanţă interzisă la vremea respectivă. În seara de dinaintea concursului, la recomandarea medicului echipei, Ioachim Oană, Andreea Răducan luase un medicament comun împotriva febrei şi tusei, o banală pastilă de Nurofen, care avea însă în compoziţie substanţa respectivă. “Într-un corp cu greutate mare, medicamentul ar fi fost găsit în limitele permise, dar într-un corp de 37 de kilograme cantitatea a fost triplă faţă de cea acceptată de Comitetul Internaţional Olimpic”, scria atunci presa internaţională. S-a vorbit şi despre faptul că decizia a fost cauzată de o adversitate pe care şefii Comitetului Internaţional Olimpic o aveau atunci faţă de Ion Ţiriac, preşedintele Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, care îşi dorea să ajungă în structurile de conducere ale forului internaţional. Mai ales că, având încă o medalie de aur în palmares, România s-ar fi clasat în primele zece naţiuni, ceea ce ar fi însemnat automat prezenţa a doi membri în Comitetul Internaţional Olimpic. După retragerea medaliei Andreei Răducan, campioană olimpică a devenit Simona Amânar, iar forul internaţional a refuzat să-i returneze medalia până în momentul de faţă, chiar dacă pseudoefedrina a dispărut de pe lista substanţelor interzise la trei ani după acel moment. 

„Adevărul”: Cum se simte Andreea Răducan la 15 ani de la Sydney?

Andreea Răducan: Deşi a trecut atâta timp, toată acea perioadă este foarte proaspătă în mintea mea. A fost într-adevăr un moment unic. Să ocupi tot podiumul olimpic...Şi asta, după ce câştigasem înainte finala pe echipe. Realmente, mă gândesc ce-a fost şi în sufletul antrenorilor. Să ai trei şanse în concurs şi să le fructifici pe toate. Dumnezeu a fost atât de bun cu noi atunci! Sigur, a urmat apoi nefericitul eveniment, dar eu consider şi la ora actuală că medalia de aur îmi aparţine. M-am pregătit ca să ajung în punctul acela şi, când am ajuns în punctul acela, să prind cea mai bună zi, să dau tot ce am mai bun din mine şi să fie şi stelele astfel aşezate încât să fiu cea mai bună din concurs...A fost şansa mea şi am muncit pentru ea. Oricum, momentul va rămâne unic în istorie, pentru că după performanţa românească de la Sydney s-a schimbat şi regulamentul. Atunci s-a schimbat regulamentul. Acum se pot califica maximum două sportive dintr-o ţară în finală. 

Cum ai reuşit să treci peste retragerea medaliei?

Am ales să întorc evenimentul în favoarea mea. S-au întâmplat atâtea lucruri bune din cauza sau datorită acelui eveniment, nici nu ştiu cum să spun. Am învăţat să fiu mult mai puternică, dar nu am frustrări, nu am rămas cu sechele. Ok, a fost o decizie nedreaptă, din punctul meu de vedere şi al altora, nu doar din România, dar poate că lucrurile se vor rezolva într-un fel la un moment dat. S-a spus că Andreea Răducan a încercat să-şi recupereze medalia, dar eu n-am făcut niciun demers oficial. Nu m-am dus la CIO cu o hârtie în mână prin care să cer acest lucru. 

După Sydney ai continuat să concurezi, dar n-ai mai ajuns şi la Atena. La 21 de ani, cât aveai în 2004, ai fi putut să-ţi iei revanşa…

Sincer, mie îmi e dor şi astăzi de atmosfera unui concurs oficial. Gimnastica e un sport dur, fiecare element necesită zeci, sute, milioane de repetări. Este imposibil ca la un moment dat să nu apară şi uzura fizică. E adevărat, eu am concurat şi după Sydney, am mai obţinut medalii, dar în momentul în care am simţit că nu mai pot fi în totalitate gimnasta cu care se obişnuise lumea, care să fie tot timpul pe podium, am preferat să mă retrag.